retrospectiva anului

dacă despre 2012 am scris că a fost „an de dar”, pe fratele lui mai mare o să-l numesc an de DARURI...2013 a fost anul în care l-am descoperit pe domnul Ernest Bernea. și odată cu el simplitatea și frumusețea cuvintelor românești. a fost anul schimbărilor, descoperirilor, răzgândirilor, lacrimilor, fericirilor... anul în care am pășit prima dată în afara granițelor României. anul în care am vizitat Viena (primăvara, pe ploaie) și Parisul (toamna, pe ploaie). anul plicurilor maronii primite de la Zâna cea bună. anul în care am primit frumoase povești despre România. anul în care cel puțin douăzeci de oameni au descoperit (sau redescoperit) frumusețea scrisorilor (de primit petice de hârtie au fost mult mai mulți). anul în care înainte de ziua mea am primit anonima cu „CINEVA ACOLO SUS TE IUBEȘTE!”.  anul în care am fost cu Ana la Suru. anul în care am căpătat datorită FITS-ului un fotograf dăruitor de bine. anul în care am primit bicicletă. anul cu afișul turcoaz.  anul în care nu m-am mai tuns băiețoi și am purtat mai mereu fustă. anul în care mi-am făcut curaj și am aplicat pentru Erasmus. anul în care am băut enorm de mult ceai și-am pozat cești și flori. anul în care m-am hrănit cu bucurie vizitând cele trei locuri de Acasă. anul în care am primit brățară-tricolor. anul în care mi s-au îndeplinit multe visuri și în care am țesut alte punți de pânză pentru viitor. anul în care am ales-o pe Virginia Woolf. anul în care Dijonul m-a adoptat cu drag. anul în care am fost studentă printre francezi și am primit cei nouă metri pătrați de la Buffon. anul în care am plecat departe de ai mei pentru patru luni și am învățat cât de importanți sunt pentru mine. anul în care oamenii pe care i-am întâlnit mi-au dăruit nenumărate lecții de viață. 2013 a fost anul în care mi-am găsit rostul...

căsuța românească din povești

fotografie de: aici

....unul dintre visurile pentru 2014 e să devin o nomadă prin România și să găsesc astfel de căsuțe luminoase, apoi să împart cu cei dragi ale lor minunate povești. mulțumesc, dragă Zână bună, pentru bucurie și pentru bobârnac!

ursoni din orașul cu tei

...

știam eu că o să primesc ceva azi, nu s-ar fi terminat anul fără o zi de luni „speșăl”. când am auzit la interfon vocea poștașului deja eram zâne și pitici. bine, n-am început chiar să țopăi (deși nici departe nu eram)...amu nu mai îi bai că n-o putut el să-mi cetească numele, important e că mi-o adus ursuleții ieșeni, ciucalata, scrisoarea și gândurile bune. și ciucea albastră cu ciucur (care o să-mi bucure urechile, amu că s-or întors frigul și ceața). studenta mea la Arhitectură chiar s-o îndrăgostit de Moldova! și io mi-s fericită pentru ea. mi-s fericită și abia aștept să-mi povestească prin viu grai tăt ce-o adunat în ultimele luni. „Nu-mi vine să cred și mă tot minunez cum s-a putut așa dintr-o dată să se schimbe totul peste noapte, la propriu.” nici mie, de altfel. dar știe Bunul Dumnezeu mai bine decât noi de ce a rânduit să fie așa...

e important să știi că ai oameni care te iubesc. 

scrisoare „Ad victoriam”

Zilele trecute am primit o altă scrisoare frumoasă. De fapt, România era destinatarul, nu eu. Și pentru că mi-a plăcut tare mult, m-am gândit să te bucuri și tu de gândurile frumoase ale unui pui de român „cu suflet de copil și gândire de om mare”...

  Este ciudat să trimiți o scrisoare țării tale? Nu, ciudat nu este cuvântul potrivit. Ciudat este că ne-am lăsat pradă tehnologiei și am uitat de lucrurile adevărate, lucrurile cu o importanță aparent vagă, dar cu însemnătate imensă. Am uitat de peniță și de călimară, care ne-au fost prieteni călăuzitori în perioada inocenței, perioadă în care am descoperit să „desenăm” bastonașe și liniuțe pentru a da viață cuvintelor.

Ciudat nu este cuvântul potrivit. Interesant, sau motivant, sau constructiv, sau plăcut, sau generos, sau evolutiv, oricare dintre cuvintele acestea este potrivit pentru a motiva o scrisoare despre țara mea.

Țara mea, este ea a mea? România  este țara mea! În România am crescut, am făcut primii pași, am învățat să vorbesc, am învățat să culeg păpădii și să fac coronițe din ele, pentru ca mai apoi să le pun pe capul colegilor de grădiniță. Vedeți? Încă de mici ne conturăm ideea că românii sunt învingători! Noi purtăm coronițe de când suntem mici.

ROMÂNIA      înseamnă Respect, nicidecum răutate

                          înseamnă Onestitate, nicidecum ofensă

                          înseamnă Măreție, nicidecum meschinărie

                          înseamnă Întâietate, nicidecum îndărăt

  înseamnă Nădăjduire, nicidecum nătângeală

                          înseamnă Ideal, nicidecum iobăgie

                          înseamnă Armonie, nicidecum agresivitate.

România mea are atâtea calități! Are defecte pentru că noi, cetățeni români, vedem defectele și le lăsăm să acapareze punctele tari. Ne legăm de răul pe care-l fac politicienii și uităm să aruncăm resturile în tomberoane, și nu pe străzile orașului. Ne împotrivim legilor, dar nu încetăm să furăm din țară și din afară. Criticăm rebeliunea copiilor, dar evităm să investim în cultură. Vrem sinceritate, dar ne place să născocim.

În țara mea există oameni mare și oameni mici, destui! Nu vreau ca oamenii mici să dispară, vreau ca oamenii mici să se transforme în oameni mari, se poate! Haideți să regenerăm țara! Haideți să ne alocăm o perioadă de timp și să ne gândim: Ce pot face, eu personal, pentru țara mea?

România, eu te iubesc!

Cu drag, durere, speranță și ambiție,

AdelaV.

aici e fărâma...

când nu răspund prin tăcere, sufăr de „alzheimer infantil” ( în termeni medicali sindromul ăsta nu există, dar îmi place cum sună- mai bine zis, mă regăsesc adesea în alăturarea celor două cuvinte). mai exact, ori mă exprim în paradoxuri, ori uit lucruri esențiale (pentru un literist) mai ceva ca un bătrân de optzeci și cinci de ani. dincolo de toate acestea, rămâne însă BUCURIA de copil. sentimentul că Doamne Doamne mă iubește, răspunzându-mi mereu întrebărilor sau cererilor (exact) la momentul potrivit. unul dintre lucrurile care mă frământă uneori e că nu am un răspuns bine formulat întrebării „Și ce faci după ce termini facultatea?”, ca și cum toți anii pe care i-am petrecut adunând ar fi fost degeaba. ca și cum aș fi singurul om din lume care uită.... ei bine, hai să fiu sinceră! după ce termin facultatea o să ascult în continuare ce-mi spune inima: o să scriu scrisori, o să împart din lucrurile mici ale fiecărei zile, o să scormonesc după povești de oameni „diamantini”, căutând să le adun așa încât să le fie și altora de folos...asta o să fac, deși mi se spune des că o să mor de foame. ochiul-boului nu-l țin pentru mine (deși uneori îmi servește drept terapie), ci pentru a mulțumi celor care îmi dăruiesc din frumusețea sufletului lor și nu se aleg drept răspuns decât cu o privire de neînțeles sau poate nici cu atât. adevăru-i că nu-s chiar așa hapsână cum par....

zmeu

...un zmeu cu ațe luuuuungi, care să nu se topească nici la ivirea zorilor, nici când soarelui i se face somn. un zmeu de care să mă prind și să ajung la stele. uneori îmi par atât de aproape, încât simt că pot să mă întind să le culeg ca pe niște mere. oare cine a mușcat din lună?

cum bate inima unui Dinozaur?

după ce-am umplut geamantanul cu cărți și dicționare, Dinozaurul s-o uitat la mine și o zis: „no gata tu! mai ho!! amu cum vrei să le ducem acasă? cine m-o pus pe mine să aduc litere la depozitul de cărți, nu știu...” pe urmă m-o luat de mână obligat-forțat, m-o târât de acolo și o zis că nu mai am voie, că-mi ajunge. am luat și geantă de piele maro, că tot cu asta am avut de când am ajuns la Dijon. cred că încă trei săptămâni cu mine aici o să încărunțească, dar n-are încotro. ce să-i fac dacă vrea să ajute oamenii nătângi?  nu știu cum să fac să o conving că nimic nu e „întâmplător” și că Doamne Doamne chiar o iubește. că oamenii pe care-i întâlnește or fi ticăloși și profitori, dar au un sâmbure de bine și de lumină ascuns în inimă. cum să ajungă să vindece inimi peste ani dacă nu își păstrează nădejdea că are și ea de câștigat din toată „afacerea” asta? nu o să recunoască în ruptul capului, dar simt că anumite lucruri de acasă chiar îi lipsesc... o să continue să țină în ea, sub armură de Dinozaur, toate cioburile care au lăsat urme adânci de ani și ani...mi-ar fi plăcut să-i pot răsplăti ceea ce a făcut pentru mine, dar atunci când e mai important am talentul de a mă purta ca un copil tare sărac cu duhul...

mulțumesc, Dinozaurule! pentru? pentru nimic...

poveste de Crăciun

cu mult drag, pentru cei doisprezece copii ai lui Crăciun

mesaj din Ajun: „Să ai răbdare și te va găsi bucuria Crăciunului și acolo! Că Pruncul e Același peste tot!”

Îmi tremură inima pentru că iar o să mi-o deschid aici. E un risc pe care mi-l asum mereu, dar nu (mai) pot altcumva, altfel o să uit mare parte din ceea ce am simțit... Nici nu știu cum să încep povestea de anul acesta pentru că e neașteptat de plină sufletește.

Aseară, în Ajun, tare mă durea capul (poate mai mult din cauza dorului), așa că după ce am deschis ușa colindei românești, am despachetat cadoul ceai-nemțesc și poezia despre îngeri (care în esență spune că îngerii nu sunt neapărat oamenii cu aripi, ci oamenii de zi cu zi, cei care ne fac viața frumoasă), apoi am adormit fără a fi văzut nici măcar zece minute din „Colind de Crăciun”. Dimineață când am ridicat oblonul ploua. Și m-am întristat iar... Doar că până să ies afară s-a oprit. În drum spre Casă am primit mesajul cu „Te iubim și ne gândim la tine...” Apoi m-am  gândit la tata, care, atunci când sughite, mereu zice că-l pomește cineva sau că urmează să primim vizitatori. Și chiar așa-i! Nu știu dacă l-am moștenit, dar azi am sughițat toată ziua...

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat aici e legat de OAMENI. Nu pot să-I fiu îndeajuns de recunoscătoare lui Doamne Doamne pentru tot ceea ce mi-a dăruit prin „exilul” ăsta, cumplit și minunat în același timp. Pe oameni am învățat că trebuie să-i descoperi. Să le dai șansa să-ți dăruiască sâmburele lor de bine (și există în FIECARE!!!). Să nu-i judeci DELOC după aparențe, pentru că acestea sunt măști false. Să îndrăznești să aduci lumină acolo unde sunt răni, sau să te hrănești atunci când, la rândul tău, întâlnești un „ADHD” mai pronunțat....

La biserică am găsit un om care reușește să trăiască frumos Ortodoxia și aici, un adevărat exemplu de român. Tare m-am bucurat auzind răspunsul „Doamne miluiește” (acasă nici nu iei seama, dar când auzi slujba într-o limbă necunoscută totul se schimbă) și gustând cornulețele de sărbătoare. După cum i-am și spus, semănau mult cu cele pe care obișnuia și mama să le coacă acum câțiva ani...

Ieri am gătit mâncare românească, și, bineînțeles, azi ne-am întâlnit să ne bucurăm ÎMPREUNĂ de Nașterea Domnului Hristos. Poate că niciuna dintre noi nu bănuia câtă bucurie urma să primim. Ioana e o bucătăreasă minunată (ea zice că va fi o soacră bună, eu sunt însă de părere că mai înainte de asta va deveni o noră destoinică), și ne-a strunit și organizat de numa-numa! O adevărată Akela pentru lupișorii bihoreni! Ne-am veselit (în special cu povești despre profi) pentru câteva ore, ne-am împărțit cadourile, am gustat faimoasa prăjitură bûche de Noël, apoi, după hotărâri și resrăzgândiri, ne-am îmbrăcat și-am pornit să colindăm una din familiile românești stabilite în Dijon. Cum-necum, Maria-care-ajută-oameni a convins ( în unele cazuri obligat-forțat-forțat) unșpe oameni din doișpe, în ciuda replicilor de „Eu n-am fost niciodată la colindat.” sau „Mie nu-mi place, eu nu știu și n-am cântat colinde de ani de zile.” Am început să repetăm pe drum, am continuat în autobuz și, ca prin minune, fețele parcă ni s-au înseninat. Și fiindcă îmi place să privesc oamenii, am văzut izvorând ușor-ușor în ochii tuturor sclipiri care-mi erau cunoscute de la colindatul de anul trecut...Cei care urcau în autobuz se uitau zâmbind curioși la noi. Îmi venea să sar în sus de bucurie! Eu, în Dijon, cântând colinde românești, bucuroasă pe dinăuntru cu inima cât un elefant... Mi-ar fi plăcut în acel moment ca omulețul drag care mi-a scris de acasă că „Toată țara e la Oașa, numai noi nu...” să știe că Oașa era și aici, prin Simo și prin mine. Numai de Sus trebuie să-mi fi venit curajul de a îndrăzni să cânt cu ea, să le vestim copiilor dragi și dijoneziilor „ce soare răsare” și să le amintim că azi primim cu toții mult „har și bine”...

A fost absolut EXTRAORDINAR!!!! Odată ce am început, nu ne mai puteam opri. Mă simțeam acasă, mă simțeam la Oașa, trăiam cu toată ființa mea Crăciunul...După emoția cu care ne-au primit toți, tare fericită s-a dovedit și familia gazdă...Una dintre cireșele de pe tort (au fost nenumărate, și s-au topit avalanșic) a fost drumul de întoarcere în campus. După câteva minute de la plecarea din stație, autobuzul s-a oprit brusc (eram doar noi doisprezece, șoferul și încă un călător). N-am dat atenție, am continuat să cântăm, dar apoi ni s-a spus că șoferul vrea să ne vorbească. Dinozaurul s-a dus să ne apere, apoi ne-a chemat. Deja ne făceam scenarii: ioi, să vezi că ne dă jos și poate primim și amendă că am cântat în autobuz! Da' de unde! Tipul (șoferul, adică) voia să-l colindăm. Am râs copios, apoi ne-am reluat bucuria. Doamne, ce frumos a fost! Efectiv, nu-mi venea să cred ce mi se întâmpla! „Vezi ce vrea să-ți arate Dumnezeu?” Un moment genial a fost când francezul, indubitabil cucerit de colindele noastre, a răspuns un désolé copilăros după ce a uitat să oprească în stație pentru cei trei călători care trebuiau să coboare. Să vă spun că ne-a întrebat și câte suntem celibatare (asta ca să folosesc exact cuvântul lui)? Bine, dar să nu mai ziceți nimănui! Mergea ca melcul și prindea toate „focurile roșii”, cel mai probabil „întâmplător”. Fetele au vrut neapărat să învețe urarea care mie mi-a fost sădită în suflet de grupul veselos, așa că toată seara am continuat să o cântăm pe stradă, prin telefon sau pe skype, ca să se bucure și cei dragi împreună cu noi. 

Întoarse la Vauban, am făcut-o fericită pe Ioana, care se îngrijora că, dacă n-o mâncăm azi, ciorba țărănească pregătită cu atâta și atâta drag ieri n-o să mai reziste.  A fost una dintre cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată, mai ales că eu nu mi-am gătit niciuna de când am ajuns în orașul muștarului. Amu ce să vă mai zic? Dacă trecem peste momentul comico-dramatic de descoperire a lipsei prăjiturilor și a unui anumit tip de hârtie din camera 204, rămâne faptul că zâmbeam toate cu sinceritate și seninătate. Eram, copii adunați din diferite colțuri ale României, pur și simplu fericite. Foarte fericite chiar! Nu trebuia să ne exprimăm în cuvinte, se citea pe fețele noastre....

Cel mai ciudat e că atâtea săptămâni de cursuri nu au avut deloc puterea să ne lege, dar o singură zi a făcut minuni. Și atunci cum să nu crezi că există Dumnezeu și că ne iubește? Astăzi chiar am simțit că S-A NĂSCUT PRUNCUL HRISTOS! Am fost departe de casă, dar poate m-am simțit mai aproape ca niciodată...„Să îți dea Hristos de toate/ O, lerui Doamne!/ Bucurie, sănătate/ O, lerui Doamne!”

Am urmat sfatul înțelept: am zâmbit și am fost copil! Dragă Doamne Doamne, Îți mulțumesc din inimioară pentru grija pe care ne-o porți!

colindreț

„Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru,/ Răsărit-a lumii Lumina cea adevărată....”

în 23 decembrie tradiția era ca nepoții lui Mărâie să vie la Sebeș, să-i ceară traistele (pe atunci le purtam doar în Ajunul Crăciunului) din dulapul cu naftalină, să mănânce pită prăjită pe sobă și să bea ceai de buruieni; s-adoarmă după o lungă porție de râs târziu în noapte, două-trei ore poate. tata să le dea trezirea pe la cinci și ceva dimineața, apoi ei să se echipeze bucuroși nevoie mare și să pornească pe uliță. ce faini erau anii când zăpada le scârțâia blând sub picioare; uneori stratul de alb le ajungea până la genunchi de puteau să facă îngerași trântindu-se unde era sclipirea mai pufoasă... parcă-i văd și acum cu nasurile înghețate și fularele roase, cu obrajii rumeni de bucurie și de frig, bătând din poartă-n poartă cântând veseloși „Nașterea”. odată cu voia bună se aduna și dulcele „colindreț”, care după câteva ore de cântat era un adevărat munte de eugenii, ciocolățele rotunde cu Scufița Roșie (oare mai există? oare se mai găsesc?), bomboane de pom, napolitane cu ciocolată, mandarine și alte minunății... nerăbdarea era uneori atât de mare încât mâncau aproape un sfert din dulciuri în aceeași zi (cele mai bune, bineînțeles). 

... mi-e dor de Tâlvana, de „băiatul cu bube de cacao”, de Dideplu, de toată „ceata” noastră de altădată. oare unde sunteți, copii dragi? și Mărâie ce-o fi luat de colindreț anul ăsta? mă bucur măcar știind că mai are pe cine trezi tata. sigur o să-i pună două colindrețe (să aibă spor) înainte să iasă din casă! 

împreună

cu  drag, pentru copiii de azi

noul meu cuvânt preferat: ÎMPREUNĂ! cred că nu există bucurie mai mare pe lume decât să fii împreună cu oameni frumoși, oameni dragi care ți-au fost dintotdeauna alături sau oameni noi pe care-i descoperi „întâmplător” zi de zi. cred că un om fericit e acela care știe și are cui să-și împartă micile bucurii. cred că adevărata bogăție vine din ceea ce dăruim din suflet. cred că doar împreună ne putem găsi rostul pe pământ. cred că indiferent de meserie, „materia primă” a fiecăruia rămâne tot omul; fie că-i vindeci țesuturile, sufletul, gândirea, hainele, casa ori masa, pentru el crești în ceea ce faci, pentru el te zbați. am învățat că timpul petrecut alături de un om e uneori întotdeauna mai important decât o carte. pentru că el e viu, mai viu (deși adjectivul ăsta nu are grad de comparație). timpul investit în oameni e un dar. și o lecție de viață. atunci când zâmbetele mi-s de necitit, mă gândesc că sunt un om fericit. mereu împreună? da, mereu împreună!

P.S. dacă nu ai citit romanul „Împreună” (Ensemble c'est tout) al Annei Gavalda, ți-l recomand cu drag.

să fie oare așa grea meseria de poștaș?

azi-dimineață când am văzut mașina galbenă vizitându-l pe Rameau m-am gândit în sinea mea că poate-poate o să mai primesc un plic... dar nu! Georgi, vezi-ți de doamna Woolf! poate ar trebui să nu mai trăiesc atât de mult pentru și prin aceste povești. poate așa ar fi mai bine, numai de-aș putea... adineauri (trecut de 10 pm) mi s-au strecurat două plicuri albe sub ușă. unul pentru România și unul pentru mine. deși a rătăcit destule povești în ultima vreme, cred totuși că l-am judecat prea aspru pe nenea poștașu. dacă n-ar fi copiii dragi care să-i ia locul câteodată, mai că aș încărunți așteptându-l...mulțumesc, puiule de român!

dacă ne îngheța nasul, ne rodeam fularele...

de scârțâitul moale al zăpezii, de mirosul lemnelor proaspăt tăiate, de luat pe de dulap cutiile cu globuri și împodobit bradul adus de tata, de checurile și plăcintele cu măr ale mamei, de întrebările drăgălașe-buclucașe ale lui Bodi, de zâmbetele Tâlvanei, de cafeaua cu ciocolată băută cu ea aproape de miezul nopții, de împachetat daruri mici pentru cei dragi, de ibricul alb în care tata fierbe mentă în fiecare dimineață, de gudurările de bun venit ale lui Rex, de grădină și de căsuța curcubeu, de munte, de crescut dolofane, de mâncat împreună- nu uitându-mă la un perete (fie el plin cu poze), de mers cu sania „sub plăieți”, de strada aia de la capătul pământului, de toate cele...de toate „lucrurile” pe care poate înainte nu le vedeam, sau pe care îndejuns nu le apreciam...

de chiar-chiar!

la mine vine Moș Crăciun în fiecare zi. și tocmai asta-i problema: că nu merit! cred totuși că rostul tuturor gândurilor bune e să-mi arate că nu sunt deloc singură și că ei într-adevăr mă iubesc. ori, având toată această dragoste sinceră și curată, nici că-ți mai trebuie altceva! e adevărat că dacă ceri primești. Doamne Doamne ne aude rugile mereu, dar ne răspunde doar atunci când e momentul potrivit să primim. un test de răbdare și de nădejde...

evoala!

„Se pare că nu pot coexista furtuna exterioară cu cea interioară. Cred că ne-ar face zob cutia toracică dacă ar fi (și nu s-ar povesti).” (din povestea maronie XLVIII)

...

azi a venit Moș Nicolae de la Cluj. cu tot cu renul (ne)hăbăuc! mi-ar fi plăcut să fi putut participa și eu la infuzia de poveste organizată de Zâna cea bună...dar nu-i bai! că sigur o să dea roade, și-o să mai fie ocazii de bibliotecă ludușeană și-n primăvară... zilele care vin oricum mă așteaptă destule povești. mai mult ori mai puțin povești...

aproape sigur, luna viitoare pe vremea asta o să fiu în Atlassib-ul spre Sibiu. exact pe 18! (de ce tocmai 18?) până atunci mai e totuși mult de depănat. poate între timp mă trezesc și eu cu adevărat, că nu ștu ce-am păzit atâta vreme. cred că am dormit în șoșoni, cu ochii deschiși...nu, acum chiar nu mai e de glumit! trebuie să mă opresc din cumpărat cărți și să încep să (le) citesc...ăsta e planul cel mare: să fiu cuminte, cu minte, cu-minte. și legat, și dezlegat, și cu cratimă, și fără.

depănăm. cu bucurie, despre ceai și cești...

mai multe detalii: aici

cine să mai înțeleagă vremea?

 baobabii, 12 decembrie

baobabii, 16 decembrie

cine să mai înțeleagă vremea dijoneză, când azi e ceață venită parcă direct de la Polul Nord și mâine ai impresia că vine primăvara?

oamenii n-au aripi

foto: PhotogrAndra

copiii mici, puii ăia ghemotoc cu piele catifelată, „dresează” definitiv adulții. au ei puterile lor miraculoase prin care mută multe cărămizi în inimile uitânde... așa lucrează Doamne Doamne. mă întrebam ieri văzând picolina care-și plimba mama după bunu-i plac de ce doar ei au puterea să plângă, să-și recunoască plânsul. de ce, după ce ne facem „mari”, nu mai știm să plângem la fel. copiii, atunci când plâng,  plâng din toți rărunchii, de zguduie pereții. e modul lor de a cere mâncare, atenție, mângâiere, sau de a semnala când  îi doare ceva... noi plângem altfel. plângem mai mult înăuntru, iar când plângem pe dinafară, căutăm să ne ascundem. e aparent un plâns tăcut, dar care roade... astă sară aveam nevoie de o îmbrățișare, că putere să plâng n-am avut...

tu, încotro?

...

e un ger cumplit afară. un frig care te face să te simți toată ziua „printre nori”. da, știu, minunat vei zice! dco-dcu!, asta nu-i neapărat de bine dacă îți îngheață repede degetele (cu tot cu mănuși)... timpul trece, fie că ne place ori ba. zilele vin și tot așa de repede se duc, fie că știm să ne bucurăm de ele ori ba. cam așa și cu examenele: câteodată-ți  par dinozauri, apoi ajungi să-ți dorești să mai fi continuat măcar un pic, un pic măcar jocul de-a „hai să-ți arăt cât ești de furnică!”. obosită nu, doar nostalgică... știu că aș fi putut stoarce mai mult din monologul lui Figaro; nu pentru mine, ci în semn de recunoștință pentru omul care ne-a împărtășit din dragostea pentru literatură....literatura. nu-ți trebuie studii de litere ca s-o îndrăgești, dar când ajungi s-o cunoști îndeaproape, povestea capătă parcă alt sens. nu știu de ce la început de facultate îmi era oarecum rușine să spun ce studiez (ca și cum lumea n-ar avea nevoie și de doctori de cotoare). acum e altfel. sunt conștientă că pita ele o să mi-o aducă; asta, bineînțeles, dacă o să muncesc îndeajuns. te rog din suflet: dacă întâlnești vreun copil care nu știe de e bine să apuce pe cărarea asta, să-i spui doar atât: să-și asculte inima! restul o să vină de la sine, treptat...

baobab alb

...

toată lumea-mi trimite mesaje de „acasă ninge ca-n povești!”, așa că azi-dimineață, uitându-mă pe fereastră, mi-am făcut timp (vorba vine, doar tu știi că oricât de „presată” aș fi,  lucrurile mici le văd mereu) să zâmbesc și să-mi dau seama că sunt fericită și că o să primim și noi, „exilații” dijonezi, nu doar chiciură de amorțit pacienții de pe sârmă, ci și fulgi de zăpadă...

pies: nu știu dacă am făcut bine, dar găsești aici scrisoarea mea pentru România...

Sonja

Moi, je suis la ”courageuse”. C'était mercredi, à la fin du cours de notions. Je me plantai devant elle, une enveloppe blanche à la main. Pendant qu'elle attendait le prof pour lui parler, je m'elançai avec un grand sourire. Bien sûr, il y avait le risque de me rendre ridicule, mais aussi la chance de découvrir un beau coeur. Je penchai quand même vers la deuxième variante; je savais qu'elle aime bien la littérature et qu'elle veut devenir prof de français. Je me plantai devant elle avec un grand sourire et lui donnai la lettre. Elle la reçut, sourit à son tour et, quelques jours après, me repondit.  Elle aime la littérature, veut devenir prof et, surprise, a aussi l'habitude d'envoyer des lettres. Nous avons commencé à partager nos cultures et moi, je suis vraiment très contente…Parfois, il faut prendre des risques. Tu peux te rendre ridicule, mais aussi gagner des amis. C'est ton choix! 

recunoștință

ce sară-i..

colinde românești și ultimul ceai pe ziua de azi, de caramel. trei plicuri primite în dar, doar cel turcoaz adus de nenea poștașu (pe cât de prioritar, pe atât de melc- cum de unele ajung după patru zile și altele după mai bine de trei săptămâni, nu pot să-mi explic). alte trei albe lăsate unei noi cutii galbene. mă văd înconjurată de povești, care nu mai sunt nicidecum simple foi de hârtie. sunt oameni care-și scriu gândurile (de mână), oameni care-mi ies în cale și de la care învăț continuu să iubesc viața și să fiu clipă de clipă RECUNOSCĂTOARE pentru tot ceea ce am...

promisiune

”Il faut aller chercher le mots! Il faut faire parler les mots!” 

promit să nu uit asta. promit să țin minte ce am învățat aici, încercând să nu las darul să se piardă, căutând să-l dau mai departe... uite ce-am descoperit la un singur curs: francezii țin la cuvinte, sunt tare riguroși când vine vorba de problematică, plan, coerență, etc. cum și de ce? ai afirmat ceva, dovedește-mi! („doar ai cultură literară!!”) nu ai voie să scrii orice, nici oricum. cuvintele sunt importante! dacă găsești un „și” nu e deloc  aceeași mămăligă cu „sau”. apoi, dacă le alegi, trebuie să-ți dai timp să le diseci. nu e ușor, dar e o meserie  taaare frumoasă. cel puțin, asta mi-a transmis omul care oră de oră ne-a purtat prin lumea literaturii muștruluindu-ne continuu, zorindu-ne să facem ordine și să folosim cu cap tot ce ni se pune dinainte... azi am avut ultimul din cele zece cursuri de metodologie, și mă cuprinde un soi de nostalgie gândindu-mă că experiența asta se apropie cu pași repezi de adunat concluzii. vreau să cred că n-o să treacă totul prin mine fără să lase măcar o dâră de schimbare...je vais chercher les mots! je vais faire parler les mots!

greu de găsit titlu...

...

Atunci când sunt fericită, sunt atât de fericită încât aș vrea, dacă aș putea, să iau în brațe pe toată lumea. Ai ghicit: la fel am pățit și azi! Pur și simplu, nu pot să nu mă minunez câți oameni copii frumoși descopăr și cum mi-i scoate Doamne Doamne în cale. Pic cu pic și strop cu strop se adună în mine multă multă speranță și bucurie. A avut și Sfântul Nicolae un mare rol în toate acestea, știu prea bine....Ți-aș scrie și despre scrisori, dar mereu îți povestesc despre ele. Nu pot totuși să nu-ți mărturisesc că-mi crește inima de bucurie zi de zi, când văd cum se mai țese un fir pânzei și cum peticele devin, cătinel dar ghinicel, pretext de împărtășit sâmburi de bine pentru din ce în ce mai multe suflete...

suflet de Moș Nicolae

Dragă Moș Nicolae,

        Nu știu cum, dar așa frumos ai rânduit să primesc exact în seara asta darul celor dragi, geanta care mi-a adus mirosul și gustul unic al lui acasă...Pe peronul tramvaiului, aproape de grădina ursului polar, o priveam gândindu-mă că închide în ea o lume întreagă; mi-am dat seama că anii au trecut, că am crescut, dar am rămas aceeași, același copil care se bucură de orice lucru mic...Un mare val de dor m-a învăluit atunci când am deschis-o: nuci, mere, cozonac și eugenii dolofane, toate răspândeau mireasmă românească minunată. Nu i-am spus mamei că îmi lipsește plăcinta ei cu mere, dar Moșule, știu că tu ai fost cel care a avut grijă să-i amintească. Am râs eu când m-a întrebat tata dacă vreau mere pătule, dar acum, că au călătorit din pivnița noastră răcoroasă până aici, sunt o adevărată comoară. Nici prea mare fan zacuscă nu am fost, dar m-am călit și-am devenit. Tâlvana mi-a trimis cuvinte de suflet, pe care, după ce le voi citi, sigur mai fericită voi fi!

       Dacă un copil are, în mod normal, un înger păzitor, eu am avut cete întregi în ultima vreme. Îți mulțumesc, Sfinte Nicolae, pentru grijă și bucurie! Pentru că, deși așa departe, nu m-ai uitat...

cu inimă veseloasă,

Dogiana

ție, cititorule...

Cititorule drag,

       Dacă revii pe-aici mai des, ți-ai dat seama că de cele mai multe ori când deschid această cutie e pentru a-mi  împărtăși bucuriile. Bine, uneori și melancoliile, dar încerc ca pe ele să mi le păstrez mai mult... Miroase a gem de portocale, a ceai verde și-a colinde românești în colțișorul meu de nouă metri pătrați. Și-a scrisoare primită în seara asta de la copilul-cu-idei-fluturi. 

           Oare ți-am povestit că de când am venit aici am reușit să dau „virusul” mai departe la încă o mână de copii? Și că atunci când ne întâlnim unul îmi zâmbește bucuros spunându-mi că și-a luat stilou, altul dându-mi un plic, celălalt mărturisindu-mi nerăbdător că a găsit sub ușă petic de acasă? Și-atunci „Georgy” (am învățat să nu mă mai supăr dacă cineva îmi scrie numele cu igrec; poate pentru că omul care mi l-a scris prima oară așa m-a ajutat să înțeleg altfel haina literei) își zice că nimic nu-i degeaba și că într-adevăr oamenii pot deveni un strop mai buni, mai răbdători, mai cum îi place lui Dumnezeu... prin scrisori. Orașul ăsta străin m-a călit de multe și mi-a dăruit și mai multe. Numai dacă inimile s-ar vedea ai putea înțelege...

          Aud iar și iar că suntem un popor de „amorțiți” și într-un fel mă simt vizată. Am răspuns aseară cu multă convingere că NU-i așa!, încă avem oameni care mișcă, oameni care fac ceva pentru România!! De ce să nu putem răzbi? Cine ne oprește? Doar știm cu toții că „ceea ce e cu neputință la oameni, e cu putință la Dumnezeu.”

        Înainte să închei, vreau să te rog ceva. Dacă ai un om drag prin preajmă, îmbrățișează-l! Fără a-i da motive, pur și simplu...Dacă beți un ceai împreună, sau mâncați o amărâtă felie de pâine prăjită, zâmbește-i și spune-i din privire că-l iubești. E important să faci asta, crede-mă pe cuvânt! Orice lucru neîmpărțit e lipsit de miez, orice bucurie nemărturisită rămâne incompletă. Să dai, căci „mai fericit este a da, decât a lua”.

           Cam atât. Să fii cuminte și să-l aștepți pe Moșu! O să vină, fără îndoială...

                                                                                                                    cu mult drag

pies: 

dacă tot scriam de împărțit: „Chiar dacă e soare, sau nor, sau pelin / Există un cer, un copil, un senin... / Avem o speranță, un suflet, un Crez, / Nu-i italian, nici român, nici francez, / E puterea, nădejdea de-a-I cere lui Dumnezeu / Cheia ce deschide suflete, în primul rând pe-al tău...”

taina

În anii când eram pici chiar munceam să-mi curăț ghetuțele...Era ceva minunat să le așezi la fereastră, să mergi la culcare, iar dimineața să le găsești pline cu dulce...Era farmec de poveste: ca și cum bucuria s-ar fi copt în timpul nopții, la lumina stelelor, a fulgilor de nea și-a lunii. Îmi place să cred că fiecare copil încă mai simte măcar un strop de nerăbdătoare fericire în seara de 5 decembrie. Deși...

Undrea cel luminos

și pe mine mă doare inima uneori. dar am învățat să ne ascultăm și să ne acceptăm reciproc. nu zice nimeni că-i ușor, dar trebuie să aștepți. să rabzi chiar dacă la un moment dat poate părea infinit de mult. trebuie să ai nădejde că o să-ți găsești rostul...e loc pentru fiecare, și destulă fericire să ne bucurăm cu toții. ai nădejde, o să fie bine! și lumină în inimă. cel puțin, așa simt dimineața când mă trezesc și privesc cerul...

95

La mulți ani, România!  A avut dreptate copilul drag. Dacă aș fi fost acasă, sigur nu aș fi simțit că azi e Ziua României. Așa, Erasmusul ne-a adus împreună din toate colțurile țării. Și-s copii frumoși românii...Nu că nu aș fi știut, dar când îi observi mai îndeaproape, îți dai seama că o bucurie comună le sclipește în ochi. Noi suntem români, mândri de străbuni! La mulți ani, puiule de român!

povești de Brumar: epilog

Epilog

Uite că am ajuns la finalul altei luni. Gata și cu poveștile brumatice ale acestui an. Uneori am trișat și le-am scrijestat cu întârziere, alteori au zburat pur și simplu direct din inimă, fără prea mult filtru. Ziua de șase a rămas tăcere, m-a păcălit Moș Ene. Dar nu-i bai, trebuia să fac eu o mică boacănă. Au fost zile când mi-am dorit să renunț la pagina asta definitiv, dar  și momente când i-am mulțumit că mi-a primit nătângiile fără a se plânge că doare. Fiecare cu terapiile lui, nu? Dacă ba medicamente, atunci măcar mici bucurii de bou...

povești de Brumar: Țara lui Andrei

Țara lui Andrei

Datorită unei  idei năstrușnice, am ajuns să descopăr oameni minunați. Să primesc povești și lecții de viață de la cunoscuți ori necunoscuți. Poate că celor pentru care scrisorile sunt doar niște „hm, hârtii” li se va părea ceva copilăresc. Ori, eu am învățat că nu e deloc așa. Un anume „ceva” mi-a zis că România e mult mai bogată decât pare, că dedesuptul stratului de praf se află, în fapt, necuprinsă valoare. Am îndrăznit să caut sâmburii ăia, iar ceea ce am descoperit îmi dă zi de zi nădejde să vreau să lupt pentru un viitor mai bun acasă.

E printre puținii care mi-au scris fără a le trimite eu mai întâi un bobârnac și printre și mai puținii care scriu constant. E printre puținii care au luat un petic de hârtie (fără a întreba de ce și cum) și au început să-mi scrie despre România, deși  înainte nu avea antrenamentul scrisorilor. E un român care trăiește demn. Nu-l cunosc, dar îmi împărtășește mereu exemple de urmat. Un Andrei a cărui inimă bate și simte pentru țara lui...

Poți să mă întrebi în ce limbă vrei, tot în română o să-ți răspund că vin din „Țara lui Andrei”. 

povești de Brumar: sertarul lui Moș Nicolae

sertarul lui Moș Nicolae

„Ionuț i-a scris lui Moș Nicolae și acum așteaptă.” 

Așteptam și eu, an de an. Era minunat să ne punem  seara înainte de culcare ghetuțele lustruite în pervazul zăbrelit de forme de gheață, și să le găsim dimineața pline cu dulciuri. Abia după ce am crescut am ajuns să înțeleg cât bine mi-a dăruit acest „bătrânel” de-a lungul timpului și cum mi-a lăsat în inimă un sertar special care se deschide automat în această perioadă a anului, răspândind mireasmă de portocale, eugenii și povești de demult...

E vineri cu gust de ceai verde, colinde, agrafe vesele, plicuri, cerneală roșie și cutii. Dacă aș fi fost acasă, m-aș fi apucat de copt dolofane și turtă dulce....Chit că poate iar ar fi ieșit tare ca piatra, mai să-și rupă copiii dinții în ea. Cred că oricât de departe, bucuria apropierii lui Moș Nicolae nu mi-o va putea lua nimeni  niciodată...

povești de Brumar: regăsire

Regăsire

Erau negre, destul de vechi și scorojite, dar le iubeam. Cum-necum, ele m-au învățat să-mi țin echilibrul, deși multe trânte mai luam pe luciul oglinziu al uliței dragi. După ce-am crescut și mi-au rămas mici, câțiva ani n-am mai prea avut ocazia să mă avânt pe gheață; apoi am primit altă pereche, aproape nouță...doar că rar le-am încălțat la dăinuș. În anul I de facultate le-am luat veselă nevoie mare la Sibiu, sperând că poate-poate o să-mi fac drum cu ele în piață. Dar n-am găsit pe nimeni care să vrea să vină să cădem împreună, așa că au dormit luni de zile în dulap. Anul trecut, la fel: s-au pudrat cu praf până au făcut drum întors în sacoșa din podul de acasă...

Anul ăsta, din septembrie de când am ajuns la Dijon, am tot  râvnit să mă duc la patinoar...Și abia după unșpe săptămâni am aflat că joia e intrare gratuită ( într-adevăr, e bine să fii student într-un asemenea oraș!). Toată ziua am așteptat. Și nu degeaba! Dor mi-a fost de gheață ca de  copilărie...Ca o nesătulă am dat ture -ture două ore. Și nu-mi mai venea să plec, chiar dacă toți se retrăgeau pe rând. La un moment dat nu-mi mai simțeam piciorul drept, dar nu conta. De căzut, doar o dată am reușit. Dar m-am ales cu un nou tatuaj natural, „amintire” până...joia viitoare. E bine să te bucuri de ceea ce ai! 

povești de Brumar: teoria și iubirea

Teoria și iubirea

Teoria spune că fiecare mai are și zile  în care simte nevoia să țină obloanele inimii închise. Nu neapărat din cauza gerului de afară, ci pentru că așa e compoziția aluatului de om din care suntem plămădiți. Când vine vorba de cuvinte, e ușor de scris; mai greu devine când te găsești în fața cuiva trist. Uite: mie una nu-mi place să văd oamenii triști, sunt frământați, sau încruntați, sau armorați cu privirea „Nu mă întreba nimic! Vreau să fiu lăsat în pace!” Pur și simplu nu pot. Mi se întâmplă de foarte multe ori să mă găsesc în preajma unui asemenea personaj, și-atunci inevitabil mi se înfiripează în minte gândul că poate e supărat  pe mine (chiar dacă n-ar avea de ce, așa simt). Apoi încep să-l iau la întrebări. Și nu mă opresc deloc, ca un copil mic și naiv care nu înțelege gravitatea problemelor celor mari. De ce? De ce? De ce? Până își pierde răbdarea și ajunge să-mi zică: „Georgi, chiar nu mă simt bine...” Mmm, și-atunci tac câteva secunde dându-mi seama că am rămas, vorba veche a unui căpcăun, „groaznică”...

Adevăru-i că nu de teorii avem nevoie, ci de oameni care să ne iubească. Oameni cărora să le pese de noi. Dacă ajung să te enervez, să mă ierți. Intenția e, în esență, de a nu te lăsa prea mult în carapace (că uneori îmi iese contrariul, asta-i altă poveste)...Să nu te miri dacă atunci când mergi pe stradă alături de mine încep să zâmbesc din senin sau să țopăi de bucurie pentru te miri ce lucru mic (cum am făcut în gerul serii de azi aflând că mâine merg, după atâta așteptare, la patinoar). Orice-aș face, copilul din mine nu dispare. Acum, mă gândesc că dacă e adevărată ipoteza că unul din doi trebuie să fie cu capul pe umeri, atunci musai n-o să pot fi eu aia. Dar nu de teorii avem nevoie, ci...

povești de Brumar: cuvintele

Cuvintele

Sertare pline de cuvinte: sinonime, antonime, arhaisme, neologisme... Cuvinte, cuvinte. Mari și mici. Știute dintotdeauna ori incomprehensibile. Șiruri de cuvinte. Cotoare peste cotoare. Povești clădite din litere. Te-ai gândit vreodată cum ia naștere o poveste, prin ce minune ajungi să-ți pui imaginația la treabă și să-ți construiești în minte einșpe mii de scenarii și lumi noi? Și cum de se așază toate fără să fii conștient de asta?

Datorită lui tata, mi-a plăcut de mic copil să citesc. Și-o să-i fiu mereu recunoscătoare pentru că mi-a insuflat, printre multe altele, și dragostea de cotoare. Îmi punea în brațe cartea și-mi zicea: uite, ia vezi ce-o să-ți placă! 

Paradoxal, acum am ajuns să citesc destul de puțin. Mult prea puțin pentru un student la litere! Uneori mă întreb de ce, dar nu pot găsi răspunsul. Simt totuși că foamea de povești a rămas sădită înlăuntrul meu, doar că momentan e un soi de dinozaur adormit. Se mai întâmplă să sperie locuitorii din împrejurimi cu câte o suflare de foc, dar apoi se cumințește...

Acum, cu toate disecările care-mi sunt puse dinainte, am ajuns să înțeleg că în spatele fiecărei cărți se ascunde o muncă titanică; sunt ani de frământări,  căutări, modificări peste modificări... Și toate din dorința de a crea o poveste. Un sertar de cuvinte pe care, deschizându-l, măcar un om să fie fericit.

Cine te învață cum să le culegi, cum  să le alegi? Nu te învață nimeni. Te împiedici și ștergi. Tai, barezi, adaugi. Greșești și înveți. Corectezi și o iei de la capăt. Ca în orice altă meserie. Și de fiecare dată începi cu bucurie, pentru că iubești ceea ce faci. Îți iubești rostul, altfel nu se poate...

Sertare de cuvinte din care se țes povești...

povești de Brumar: Eric

cărarea spre facultate, azi-dimineață

Eric

Nu mai știu despre ce anume voiam să-ți scriu azi dimineață. Poate despre gerul aspru care-mi șușotea pe la urechi în timp ce căutam o nouă cutie galbenă, sau despre lumina pe care mi-a răspândit-o în inimă pastelul toamnatic de pe cărare...Acum m-am răzgândit. Imediat ce am citit emailul ghanez, am devenit un soi de titirez năuc de fericit. Vezi tu, e minunat să descoperi oameni care nu doar că iubesc scrisorile, dar se dăruiesc pentru a le împărtăși și celorlalți  bucuria unui petic de suflet. Nu îl cunosc pe Eric, dar e tipul de om care-mi place. E anonimul „tradiționalist” care mai știe să aprecieze lucrurile simple...Și da, ai ghicit: n-o să rezist să nu-i scriu!

Cât despre „Cartea cu scrisori”, acum mai mult ca niciodată încep să cred că o să devină realitate...Îți povestesc zilele viitoare cum și de ce. 

povești de Brumar: XLIV

XLIV

sper că n-o să se supere scriitoarea pe mine, dar am simțit nevoia să împart și cu tine, cititorule anonim, o parte din povestea  primită marți. o să-ți fure un zâmbet larg pe chip, promit!

„Cred că o să câștig foarte, dar foarte multă răbdare la finalul facultății. Să stai patru ore ascultând lucruri spuse de un om neinteresat și neinteresant îmi pare uneori că se apropie de o muncă sisifică. Dar, nu contează că îmi pierd timpul. O să câștig răbdare! Trag câte o linie în caiet de fiecare dată când spune „practically”. Pe jumătate le-am ratat, și am strâns vreo treizeci. Îl spune tot la a doua frază. Oh, and he practically teaches in English.

Ieri traversasem strada și mi-a zâmbit o fată ce trecea din sens opus. Nu știu ce o apucase, dar i-am zâmbit înapoi.” 

povești de Brumar: dor de casă

Dor de casă

Uneori îmi vine să las tot și să plec acasă cu primul tren. Să nu mă uit înapoi, pur și simplu să fug și să mă ascund în colțișorul unde inima nu mi se zbate frământată de dor. Iubesc Dijonul pentru ceea ce-mi oferă zi de zi; pentru bucuria descoperirii literelor, pentru turta dulce, pentru librăriile cu povești și străduțele boeme, pentru că mă îmbogățește și mă ajută să-mi găsesc pas cu pas rostul... Dar mă macină dorul. Și-n fiecare zi mă gândesc că o să fiu aici de Crăciun și că până în ianuarie o să mă topesc ca un om de zăpadă primăvara. Știu, sunt un copil tare mofturos. Am primit ce mi-am dorit, și tot nu-mi convine. Trebuie să învăț că nu pot avea toate jucăriile în același timp. N-am ce face; mai beau un ceai, mă mai călesc un strop...va trece cumva!

povești de Brumar: versiune

Versiune 

Povestea asta trebuia să fie despre eugeniile căpătate de acasă. Despre noii mei cei mai buni prieteni: termosul și păturica roșie. Despre cele țâșpe ceaiuri negre, de lămâie, vanilie, caramel  ori mușețel pe care le beau cât e ziua de lungă. Despre colindele care-mi bucură sufletul. Despre grija pe care mi-o poartă oamenii care mă iubesc. Despre noua idee legată de „Cartea cu scrisori”. Despre așteptarea lui Moș Nicolae. Despre cum mereu uit să-mi cumpăr cremă de mâini, iar gerul dijonez îmi sapă șanțuri aspre roșietice. Despre căutarea Micului Prinț. Despre cursurile geniale ale doamnei Lup. Despre picii care cunosc drapelul României datorită bomboanelor. Despre cum rătăcesc mereu după alte cutii poștale. Despre cum mă dor unele tăceri... 

Trebuia să fie despre toate. Dar nu e...

povești de Brumar: prima zăpadă

Prima zăpadă

Dacă n-ar fi venit Adela aseară să-mi zică: „Georgiiiii, ningeee !!!”, când aș fi ridicat oblonul dimineața, vorba ei, aș fi crezut că am dormit două săptămâni. Nu visam, chiar ningea ! Cu fulgi uriași de mari, rotindu-se într-un dans necontenit de alb... Și eu care-mi făceam griji că n-o să văd zăpadă la Dijon... Au trecut câteva luni de la topirea din primăvară, poate de asta mă bucuram atât de mult. Nu-mi mai venea să plec de la fereastră, deși la un moment dat tot a trebuit să o închid (altfel aș fi riscat să devin om de zăpadă). Pe lângă colindele românești și ceaiul de vanilie, a picat minunat gândul scrisorii... Simțeam cum parcă fiecare fulg alungă ursuzismul zilelor trecute, înlocuindu-l cu alb; nu mai conta noroiul, zăpada avea să-l învelească într-o pătură nouă. Prima oară în ultimele săptămâni, nu-mi era deloc somn (deși nu băusem cafea). Aș fi stat să privesc zăpada toată noaptea (bine, până la urmă, am zis totuși să fiu copil cu minte), atât de fericită eram...

din scrisoarea primită azi: „Simt că trebuie să ne ridicăm și noi ca popor, și cred că primul pas este să ne asumăm ceea ce suntem, să ne ajutăm unii pe alții și să facem totul bine, frumos, ca și cum am face pentru Dumnezeu. Sună frumos, idealist, dar trebuie să ne trezim un pic.”

povești de Brumar:o lecție de viață

O lecție de viață

„Prietenia este importantă pentru mine. Oamenii sunt importanți pentru mine. Iubirea este foarte importantă pentru mine. Cred că iubirea este singurul mod de a ființa în viață, indiferent de timp, de vremuri, de loc, de profesie, de statut social, de bani. Să ai prieteni, să fii înconjurat de oameni pe care să-i ajuți și care să te ajute, cu care să te bucuri, cu care să suferi, cu care să fii ÎMPREUNĂ. Cred că numai iubind poți fi cu adevărat fericit! Cred că nimeni nu poate avea sufletul întreg dacă nu lasă să intre ca o lumină iubirea în ființa sa, dacă nu lasă ca iubirea să se manifeste în toată libertatea ei, în tot firescul ei.” (Ada-Mihaela Calciu)

Foarte puțini dintre cei care mă cunosc știu că atunci când aveam trei ani m-am născut a doua oară. Putea să nu fie așa, dar Doamne Doamne a vrut să mai trăiesc. Să-mi revin, contrar spuselor doctorilor... Uneori, când îmi e greu, mă gândesc la șansa ce mi-a fost dată și-mi spun că e musai să încerc să merg mai departe; vorba lui tata: sigur am un rost undeva!... Azi, citind minunata poveste a doamnei Calciu, mi-am reamintit că așa trebuie să fie. Nimic nu e întâmplător, viața nu e o greșeală. Din contră, e o minune! Și voi continua să cred asta mereu, chiar dacă mi se va reproșa constant că gândesc și mă comport ca...un copil de trei ani. Am mai învățat azi că trebuie să te bucuri de ambele prenume (sau de toate trei, patru...)  pe care le ai, nu să-ți fie rușine (mai ales dacă e nume de sfânt). 

Mulțumesc pentru prietenie, copilule-iubitor-de-fluturi! 

povești de Brumar: lumina din scrisoare

Lumina din scrisoare

„Oamenii pleacă, dar se mai și întorc.” 

Nană dragă, „exilul” în Străinezia îmi devine din zi în zi mai greu și mai folositor. Mi-ai  răspuns mai repede decât credeam. Încă o dată, năzbâtioasa Zână bună a avut un mare merit pentru asta. Așteptam de câteva zile bune plicul maroniu, așa că l-am luat cu bucurie de sub ușă. Cum rândurile fizicești erau lipite de plic, am citit prima dată scrisoarea peniței albastre. Am făcut ochii mari, nu știam și nu puteam să-mi dau seama cui aparțin literele acelea clare și ondulate, caligrafiate parcă într-o altă epocă. Cine îmi putea scrie atât de frumos și cu atâta convingere? („E totuși cineva care mă cunoaște...Dar cine?”) „Georgiana- român verde” era fericită, învăluită de o bucurie nemăsurată, cum numai de Acasă putea veni...„Mai arăm și prin suflet, să întoarcem buruienile cu rădăcina în sus.” Nană dragă, nu merit toate acestea, dar o să încerc „să nu pălesc, să nu mă usuc, să rămân tot în stare primăvăratică”...

„Cultura noastră este cultura naturalului transfigurat.” Aș zice că nu numai eu am primit o minunată scrisoare, ci România întreagă...

Mulțumesc! E prea puțin, dar mulțumesc!

povești de Brumar: săcăteul cu bomboane

Săcăteul cu bomboane

Dacă întrebi nouă picoline dijoneze de la Tremouille cu ce asociază România, s-ar putea ca răspunsul să fie bomboanele. Le-am arătat imagini din Țara lui Andrei, au ascultat „Bate vântul frunzele” și apoi am repetat împreună cuvintele...Cred totuși că cel mai mult le-a plăcut săcăteul cu tricolor din care curgeau bomboane pentru fiecare răspuns corect. Erau atât de drăgălașe, așteptând ca niște vrăbiuțe cu mâinile întinse. Una dintre ele a venit la final să mă întrebe cum se zice „bonbon” în română... 

Acum, când mă gândesc cât de nătângă îmi simțeam inima pe drum, îmi vine să râd. Mergeam să vedem copii, să le vorbim despre noi, iar mie îmi era frică. Așa mi se întâmplă mereu... Trebuie că mi-am primit lecția. De învățat nu știu când o s-o învăț...Dar dacă tot îmi umplu inima de fericire, poate într-o zi o să mă reprimească între jocurile lor. 

Mi-e dor de bătrânul- înțelept de acasă. Nespus de  dor...

povești de Brumar: „fă Nană lumină-n casă!”

„Fă Nană lumină-n casă!”

Nană dragă, ce-o să fac io ist Crăciun? Vreu să nu mă măi gândiescu, da' amu, că început-am a asculta colinde tăt timpul, nu poci... Tăți or să fie bucuroși șî veseloși, rumeni de ger, da' răzbătând zăpada cu dobile ăle românești șî săcăteurile plinie cu ce li-or da gazdiele. Nană dragă, io cum o să sîmt lumina fără lustruit de podiele și ferestre, fără miros de prăjituri șî plăcinte proaspăt coapte? Fără bradul din curte, fără cozonac... fără tăt mirosul Crăciunului de acas'? Mi-oi hi luat io ceai de vanilie, multie clementine șî pătură roșie să-i țînă dorului de cald, da' tare mi-i că n-o să să prea lese păcălit poznașul! Fă Nană lumină șî la minie-n casă...

povești de Brumar: rost de rod

Rost de rod

„En toute chose l'on ne reçoit que ce que l'on donne.” I-aș spune expeditorului de azi că domnul Balzac avea oarecum dreptate, deși nu în totalitate; simt din ce în ce mai mult că mie mi se înapoiază infinit mai mult decât dau...E minunat cum am ajuns să iubesc oamenii. A trebuit să plec de acasă ca să înțeleg cu adevărat că în fiecare dintre noi se ascunde un sâmbure de lumină, de bucurie și de sensibilitate...Am învățat să ascult poveștile, să am răbdare, să nu mă mai pripesc în a pune etichete dinainte. Nu am făcut decât să devin, cu pași mici, eu. Încerc să-mi accept neputințele și defectele și să dăruiesc din firimiturica de sămânță plantată în inimă. Am simțit că pot săpa după lumina altora prin scrisori...Și-am îndrăznit. Am căutat, și am găsit. Acum, fiecare poveste pe care o descopăr mă umple cu nădejde. Nădejde și senină fericire. Fiecare scrisoare e motiv de bucurie și îndemn de mers mai departe. Cum a fost și cea de azi...

„Acum cred că ar trebui să îți dezvălui momentul în care am decis că trebuie să adaug pe lista mea cu activități de timp liber scrierea de scrisori. Ei bine, m-am hotărât când am deschis scrisoarea ta. Am avut o senzație ciudată, parcă m-a trecut un fior, aș putea spune că am emoții. Îți dai seama? Am avut emoții când am început clasa I, liceul și facultatea, la examene, la olimpiade și concursuri, când am zburat prima dată cu avionul, când m-a luat El prima dată de mână...Dar să am emoții când deschid o scrisoare? Nu aș fi crezut niciodată...Doar am mai primit scrisori. Ce-i drept, acum câțiva ani buni...”

„Mi-am dat seama că îmi place să scriu scrisori. E atât de frumos să îți așterni gândurile și sentimentele pe hârtie (chiar și cu un stilou care scârțâie din când în când). Parcă sunt mai curajoasă când scriu ceea ce simt, decât atunci când spun. Parcă sunt mai frumoase cuvintele. Deși...uneori mi se pare că e mai bine să le spui, să vezi reacțiile persoanei căreia îi sunt adresate...”

Privind înapoi, trebuie că doar curajul nebun de a îndrăzni să le scriu oamenilor petice de hârtie mi-a adus toată bucuria care se revarsă zi de zi asupră-mi...Toamna trecută am cerut sfat și mi s-a răspuns prin cuvintele domnului Iorga: „Aruncă sămânța ta și pe o piatră stearpă. Se va găsi un vânt milostiv să o poarte spre pământ roditor.” Acum știu că rod și rost sunt sinonime. Și nu voi renunța, prea mult mă învăluie iubirea...„Dăruind vei dobândi.”

povești de Brumar: dragă Yesvember

Tâlvana și PhotogrAndra la Căsuța Curcubeu

Dragă Yesvember,

Azi m-am gândit toată ziua la tine. Și încă aș vrea să capăt cumva aripi și să evadez măcar câteva secunde dintre pereții lui Buffon să vin să te îmbrățișez. Știu că ați mâncat salam de biscuiți fără mine, că v-ați urcat în Căsuța Curcubeu, că ați luat pădurea la plimbare, că ai primit multe multe multe bucurii... Probabil că deja ai umplut camera în culorile Crăciunului și ai început să asculți colinde...Și parcă aud și râsetele acelea voioase care atâta îmi lipsesc aici. Uite, mi-am învelit dorul cu noua păturică roșie și beau ceaiul de măr și scorțișoară pe care l-am primit în tabăra de vară la Oașa de la Spiriduș; m-am gândit că e o zi îndeajuns de specială pentru el... Vezi tu, oricât de multe aș avea aici, nimic nu se compară cu acasă. Nimic, nimic! Dar sunt bine, promit!

La mulți ani, copil drag!

povești de Brumar: ajun fără Tâlvana

Ajun fără Tâlvana

Anul trecut pe vremea asta nu-mi aduc aminte să fi avut mâinile atât de crăpate. Nici un car de teme nefăcute. Eram la Sibiu și mă pregăteam să iau trenul spre casă, să mergem la Dideplu, să lipim fotografiile aduse de fata cu părul de aur și apoi să o surprindem pe Tâlvana uitându-se a țâșpea oară la „Sweet November” (sau poate era „One day”, nu mai știu exact). N-am fost niciodată plecată de acasă de ziua ei, abia alaltăieri mi-am dat seama. Și nu-i un sentiment prea plăcut să fii departe în asemenea momente, dar nu le putem avea pe toate...Îmi stă un nod în gât și nu trece. Asta ca răsplată pentru toate dățile în care îi scoteam ochii că mă înnebunește cu ziua ei, ziua ei...Îmi stă un nod în gât și chiar nu trece. 

povești de Brumar: foaie de jurnal

Foaie de jurnal

Nu poți să fii tot un zâmbet-titirez tot timpul. Mai sunt și zile în care, pur și simplu, te-ai închide cu un ibric de ceai și-o carte bună într-o cameră luminoasă (neapărat cu multă lumină, de obicei ursuzismul vine când e vreme „grea” afară)  și n-ai mai ieși de sub păturica moale. Fără telefon, fără internet și fără gânduri... Uneori nu sunt în stare de nimic. Trece timpul, trec zilele și, uitându-mă înapoi, îmi dau seama că m-am lăsat păcălită. Că a expirat termenul de împrumut al romanului și doar prefața am apucat s-o citesc. Că au trecut șapte săptămâni de școală, nu mai e mult până la examene și mie mi-e greu să mă adun.  Și-mi vine să plâng de ciudă uneori, deși știu că nu rezolv nimic așa. Apoi se întâmplă să răsară un gând bun de la cineva drag, care risipește norii și readuce zâmbetul. Cine zice că trebuie să fii titirez tot timpul? Nu-i nevoie, trebuie doar să te bucuri de viață, care n-ar fi deloc frumoasă fără sarea din bucate.

povești de Brumar: graiul țesăturii

Graiul țesăturii

Cred că într-o bună zi o să explodez dacă mai mănânc atâta dulce. Când am auzit că-i din nou vreme de prăjitură, mi-au sclipit ochișorii. Am lăsat săcăteul, mi-am luat teneșii și-am plecat spre Lamartine. Să mă fi văzut, cu teneși și palton, ai fi râs de mine. Deși, să fi întâlnit pe cineva care să mă privească dubios, nici că m-ar fi durut vreun nasture. Am învățat (dinainte să ajung aici, dar din septembrie s-a accentuat părerea) că nu contează ce crede X, Y sau A despre cum arăți sau cum te îmbraci, atâta vreme cât tu de simți bine în pielea ta. Nu de puține ori am zâmbit în sinea mea văzând  franțuzoaicele desculțe. Bine, nu desculțe la propriu, dar totuși prea estival pentru frigul de afară. În România cam greu să întâlnești paltoane cu opinci, fără șosete. Aici nu-i niciun bai. Mama râdea de mine când mă vedea purtând ciorapi de lână cu fustele de vara și-mi zicea că arăt ca o babă. Apoi, când mi-am pus săcăteurile în bagaj, mi-a zis că nu-s normală și  ce vor zice vuittonii când o să vadă țesătură țărănească? Acum nu mă mai cunoaște nimeni... Deși tare aș vrea să mă oprească cineva pe stradă să mă întrebe ce-i cu tricolorul și cu traista. Sau să fie un român care să se bucure, nu să se rușineze că le vede. Până atunci, eu le port cu drag. Și-i mulțumesc detectivului care mi-a trimis aseară adresa unui „site pe gustul meu” pe care tocmai l-am răsfoit cu inima crescând de bucurie românească. 

Vezi că sunt o hoață? 

povești de Brumar: stranger in Dijon

Stranger in Dijon

Într-o mare de Erasmuși adunați de Răpciune, am  ales amândouă etichete de culoare jaune foncé. (Oare de ce?) Și după ce ne-a plimbat Ted prin tot orașul, mai că începusem să ne zâmbim. Eu visam zilele acelea să mă aleg cu duzine de prieteni noi, dar am înțeles treptat că asta nu va fi posibil. (Dacă după ce mă întorc acasă voi continua să păstrez legătura cu cinci oameni, o să fiu fericită.) Și tot zi după zi, săptămână după săptămână, am ajuns să-mi dau seama de ce acel „întâmplător”. 

Niciodată nu știe unde îi sunt foile, e o literă destul de dezordonată. Îi mai spun uneori că are tendința să exagereze, să facă din țânțar armăsar, dar are au minunat suflet de copil. Naiv care crește, i-aș zice. Sau, mai bine, naiv-matur. Și-i plac fluturii tare mult. Copilul cu idei-fluturi e mereu acolo când am nevoie să mă mustre cineva, să mă asculte cineva, să mă îmbrățișeze, să mă scoată la plimbare, să-mi amintească de lucrurile care contează cu adevărat în viață...E cea care mă suportă când deviem minute bune de la drum în căutare de cutii poștale noi, fata de la care am învățat să mănânc pâine prăjită și turtă dulce, copilul cu care împart ciocolata și orice mică bucurie sau dezamăgire. 

Uneori mă bate cu privirea (sau poate e doar obosită, sau prea frământată)...Uneori așa mă bucur că am cui să-i spun „Doamne ajută!” la plecare, că aproape mă simt ca acasă. Câteodată aș vrea să-i mulțumesc și nu știu cum. În seara asta, după ce m-a chemat la ceai, m-a expediat acasă cu un borcan de orez. Ziceam că nu-mi mai e foame, dar arăta așa bine...Și abia după ce l-am mâncat, mi-am dat seama ce minunat e să se gândească cineva la tine...

Strangerule, mulțumesc!

povești de Brumar: homeless in Paris

Homeless in Paris

de fundal

Orice om normal, după ce se întoarce dintr-o asemenea călătorie, după duș și masă, caută cu oase frânte patul. Eu nu, căci un  pitic de pe creier îmi spune că e  musai să scriu acum, altfel mâine n-o să-mi mai amintesc la fel totul. Cum-necum, nu am apucat să văd filmul „Midnight in Paris”, recomandat acum ceva vreme de cineva drag care știa că urmează să merg. Acum, într-un fel, mă bucur, căci am putut să-mi fac propriul meu scenariu de zi și de noapte al capitalei franțuzești.

Am trăit 27 de ore (fără somn) de Paris... și am gustat de toate! Pe lângă faptul că ploaia s-a ținut scai de noi multă vreme (la Dijon a fost soare între timp), vântul parizian e mușcător de rece. E primul aer care te izbește când te dai jos din tren, ca semn de bun venit. Mi-am cumpărat, bineînțeles, umbrelă, că nu o puteam împărți cu Emma la nesfârșit. Mai ales că picurii nu se jucau, curgeau de-a dreptul. 

Am fost două nebune. Că ne-am hotărât (fără să ne știm prea bine) să vizităm împreună un oraș total necunoscut, apoi că am plecat fără să avem un loc unde să dormim. Ne-am hrănit și împărțit optimismul reciproc, chit că la un moment dat nu ne-a fost deloc ușor. 

Ieri am mers ore întregi pe jos, de la miezul zilei până la miezul nopții (de la Jardins Tuileries la Louvre, de pe  Sena pe Champs Elysées, la hôtel des Invalides, de la Turnul Eiffel la poduri și Arcul de Triumf, nimic nu ne-a scăpat). Trecut de miezul nopții, ca să mai uităm de osteneala picioarelor ude, am băut un ceai la doi pași de Turnul Eiffel (cred că la fiecare cinci minute îi spuneam Emmei: „Uită-te ce frumos e turnul!”) și mi-am schimbat părerea despre hot-dog (cel franțuzesc e bun-bun). Apoi cafenelele au început încet-încet să se închidă, astfel că după 2 noaptea numai cluburile gălăgioase și dubioase mai erau deschise. „- Emma, unde mergem? - Să căutăm un loc, hai!”, și porneam prin ploaia deasă. Apoi, după minute lungi de asemenea colindă, se uita cu oareșce nedumerire în privire la mine și mă întreba: „Georgi, ce facem? Unde mergem?”. Nu știam încotro, dar, după o pauză de biscuiți cu ciocolată, iar începeam periplul. Trebuia să nu stăm locului, altfel am fi degerat cu totul. Mi-am amintit, bineînțeles, de Crăciunul în care, taur încăpățânat,  am dat vreo două ore jumătate ocolul centrului Sibiului, dar acum nu mă mai gândeam la niciun „Moș Crăciun, dormi?”; nu era încă vremea Crăciunului, și nici nu aș fi avut pe cine suna aici. Dincolo de orice filozofie a vieții, chiar am simțit cum e să fii homeless în Paris. Să plouă continuu, iar tu să fii ud, înfrigurat și să nu ai, pur și simplu, un acoperiș deasupra capului. (Și se întâmplă asta noapte de noapte cu mii, sute mii de oameni, în timp ce magazine de lux își păstrează vitrinele luminate. Paradox?) Am descoperit multe fețe ale orașului de care sigur  nu ne-am fi dat seama dacă am fi dormit orele acelea. Am văzut tineri care la patru dimineața fug prin ploaie nebuni de beți, dar și oameni ai străzii care au ca singură avere o pungă și o plapumă (patul e scaunul de metrou dimineața devreme). Salvarea noastră a fost gangul de mall găsit deschis și în care ne-am putut adăposti de ploaie, altfel ar fi fost crunt de tot. Emma a fost inspirată să-și cumpere șosete, așa că vreo trei ore jumătate am șezut lângă un hașenem fără pantofii cei uzi. Am auzit timp de câteva ore țipete, chiote haine de bețivi și cerșetori, scenariu desprins parcă dintr-un roman de Dickens... Dincolo de optimismul și bravura noastră, ne-a cuprins frica. Ne-am dat seama că exagerasem și nu luasem cu adevărat în considerare ploaia, frigul și Parisul în general ca oraș. Aveam viața în mâinile noastre, și riscul era că într-o singură clipă ne puteam transforma din oameni în ne-oameni.

Slavă Domnului,  noaptea a trecut totuși cu bine. Nu ușor, nici repede, dar nu ni s-a întâmplat nimic. Apoi a trebuit să mă prefac doctor și să încerc să o aduc la doza optimă de bună dispoziție pe Emma...„Oooo, Champs Elysées!” A fost greu să se lase convinsă, nu a vrut bomboane pe seară (mi-am luat 100 g de tot soiul de bomboane minunate, care au venit ca energie în completarea ciocolatei cu orez) și număra mereu orele rămase până la îmbarcarea în trenul spre Dijon. Apoi am luat frâiele hărții cu linii colorate și am început s-o port după mine cu un curaj nebun. Am ajuns la Catedrala Notre-Dame, am găsit Parohia Ortodoxă Română de la Paris și am urcat în Tour Montparnasse (dacă vii la Paris, e musai să urci să vezi orașul de la etajul 56; e ceva cu adevărat inedit!). Cred că am înnebunit-o de cap, dar trebuia să-i amintesc că indiferent de condiții, eram acolo prima dată și trebuia să încercăm să ne bucurăm cât mai mult. 

Am împărțit nu doar umbrela și frânturi din poveștile noastre, ci și bucuria descoperirii și teama că frigul o să fie mai puternic decât noi și o să cedăm. A fost o veritabilă lecție de viață, fără doar și poate experiența care m-a marcat cel mai mult de când am ajuns aici. „- Emma, eu o să vreau să mă întorc la Paris... - Bine, dar te rog eu să-ți cauți cazare data viitoare!”. Și-am râs de osteneală și de fericire. „- Ce ți-a plăcut cel mai mult? - Noaptea, cu siguranță...” Nu am găsit stilou, nici nu am ajuns la librăria Shakespeare & Company, dar a fost o primă vizită pariziană atât de plină, încât nu voi putea s-o uit vreodată.  Una dintre concluzii: „Trebuie să porți papion pe Sena ca să fii nervos!” 

Am invidiat-o pe filozoafă, pe mine nu mă aștepta nimeni care să mă îmbrățișeze în gară; totuși, întoarsă la liniștea dijoneză a ceaiului și a ciorapilor de lână, am găsit destule gânduri bune de la copii dragi... Și pe Adela, care de două ore mi-a zis să mă pun la somn și să beau un ceai fierbinte, ca nu cumva să răcesc. „Dar cum să nu-mi pese? Doar că, Georgi, încă nu-mi vine a crede că ai avut curajul să faci asta...” Deocamdată simt doar cum parcă mi se desfac mușchii...

povești de Brumar: Paris, poveste în imagini

Paris, poveste în imagini