...
„Cel care împărățește peste cele din lăuntrul său este, de fapt, împărat și peste cele din afară, fiindcă adevărata putere vine dinlăuntru.”
„... adevăratul învățător este tot mai rar. Este omul căruia nu-i e străin ceea ce predă, și asta pentru că materia lui face parte din el, e viața lui, pe care o iubește și la care dorește să te facă moștenitor. Adevăratul învățător este un om fascinant, care te atrage, îți ține atenția trează și nu te plictisește. Ai întotdeauna ceva prețios de învățat de la el, iar el dorește să-ți dăruiască acele comori vii pe care le-a primit și el de la un altul.”
„Am înțeles că viața trebuie într-adevăr irosită, dar nu pentru sine - ci, boierește, pentru ceilalți.”
„Eu cred că orice meserie poate fi reînviată cu succes dacă o practici ca pe o artă, cu dragoste și cu străduință.[...] În plus, orice meserie practicată ca odinioară este o terapie în sine. Pentru că se face pe îndelete, fără stres. Te liniștește.”
„Singuraticii se recunosc între ei, chiar dacă nu s-au văzut niciodată. Parcă se știu de când lumea. Dar care e secretul singuraticului? De unde-și trage puterea? Deși alungă toate gândurile, totuși privește spre ceva. El repetă neîncetat câteva cuvinte tainice. Când este singur, le zice cu voce tare, când nu e singur, le zice în șoaptă, iar când nu poate nici așa, atunci le zice în gând. Are o bucurie ascunsă și uneori este chiar vesel, dar nimeni nu știe de unde-i vine bucuria. Are nădejdea că în inima lui se află o lumină curată, nesfârșită, fără de început. O lumină la care va ajunge într-o bună zi, dacă o urmărește cu stăruință. Luminii aceleia i se mai spune și dragoste.”
(Mircea Stanciu)
...
Pe când am făcut aceste fotografii, în a doua jumătate a lunii octombrie, vremea era mult mai plăcută, iar autorul cărții trăia... Între timp, Doamne-Doamne a considerat că e mai bine să-l cheme la El... Nouă, cititorilor, ne-a lăsat moștenire două volume care să ne bucure și să ne redeștepte dorința de întoarcere la izvoare... Domnule Stanciu, chapeau!
Am făcut cunoștință cu scriitura domnului Mircea Stanciu încă de la primul său volum pentru copii -
Cartea cuvintelor dispărute, iar când a apărut și
Cartea meseriilor dispărute, în vara acestui an, am mai convins o mână de prieteni și-am comandat o duzină. Eu am savurat-o în tihnă pe parcursul câtorva seri, mulțumindu-mă ca lui George să-i arăt de câteva ori imaginile și să-i împărtășesc câte-un strop din fiecare poveste. Aștept să mai crească puțin ca să o putem relua împreună. E foarte profundă și, așa cum mi s-a spus, poate fi citită și interpretată pe mai multe niveluri. Este genul de carte pe care aș recomanda-o oricărei familii, putând fi o veritabilă sursă de inspirație atât pentru copii, cât și pentru părinții. Ascunde în rândurile ei o duioșie, o simplitate și o lumină care invită la profunzime, rar întâlnite laolaltă... Îmi amintesc că întorcându-ne astă vară de la bunici am ascultat pe drum și varianta audio cu vocea autorului, fiind, încă o dată, pe deplin cuceriți. Mă uitam în oglindă în ochii lui Dar și încuviințam fără cuvinte: „Da! Un astfel de om chiar are ce să-i învețe pe copii!” Făcând o paranteză, remarc că mi se mai întâmplă ca în momentul în care-i citesc ceva lui George să evit anumite expresii sau să înlocuiesc diverse cuvinte pe care le consider urâte, nu pentru că nu vreau să știe de existența lor, dar o să vină [oh!] și vremea să le audă din alte părți. Ei bine, o astfel de cenzură nu se strecoară în nicio silabă din „Cartea meseriilor dispărute” și asta, în mod sigur, nu întâmplător. E întru totul un îndemn la frumusețe, la simplitate, la regăsirea valorilor, la căutarea adâncurilor... Să nu uit să precizez meritul ilustratoarei, Diana Margareta Cepleanu, ale cărei desene s-au mulat foarte foarte bine în ton cu stratificarea textului.
O carte de citit și recitit, de dăruit și redăruit!
