primăvara la Bazoș [II]

 

...

Înc-un picnic cu prieteni dragi, alte lemne cărate de copii, pași pe cărări în căutare de leurdă și de flori. Mai pe scurt, locul acesta ne devine tot mai drag. Când văd atâta verde, plămânii mei parcă prind aripi...

dihotomie

 

...

dintele,

suferind într-ascuns,

și vrând să se apere,

s-a calcifiat.

sufletul,

suferind într-ascuns,

și neștiind să se apere,

podoabă lumească și-a adăugat...

un gând cutremurător

 

...

Am găsit la Sf. Teofan Zăvorâtul un gând cutremurător pe care l-am citit și anul trecut, dar despre care uitasem. E bună acum reamintirea:

Pot da un singur sfat: lasă în urmă întreaga ta viață, oricât de lungă ți-ai făgăduit-o; stai la patul tău de moarte și cugetă: oare poate conștiința ta să îți făgăduiască ieșire bună din trup dacă aceasta te va afla așa cum ești acum? Dacă nu poate, să știi dinainte că în acea clipă vei fi gata să ridici dintr-odată greutatea a zeci, sute, mii de posturi, numai să primești milă - și mila nu îți va fi dată. Astfel, în loc să cunoști atunci răspunsul acesta amar, iată că ți se dă postul, unul singur fiindu-și de ajuns pentru a fi miluit: intră în el cu bărbăție și străbate-l după voia lui Dumnezeu. Cine știe, poate că este ultimul tău post și ultima ta miluire! Dacă-l vei irosi, altul să nu aștepți.

 

primăvara la Bazoș [I]

 

...

Toamna trecută ne-a cucerit pădurea de la Bazoș și-am vrut s-o regăsim cât mai degrabă, să ne bucurăm de verdele crud. Vremea a fost miiinunată! Am cules flori, am făcut picnic, copiii au cărat din nou lemne și și-au construit o colibă, am adunat și niscaiva leurdă [că tot a ajuns cartea] și-am respirat adânc aer curat... În pădure trăiești altfel...

am copt primii noștri „mucenici”

 

...

Ieri am avut o veritabilă zi preșuitoare, una dintre acele zile în care simt că nu mai pot răzbi... După cină, având casa foarte casa întoarsă de la un capăt la celălalt, ursul cel pofticios și-a amintit să mă întrebe dacă mai facem „mucenici”. Și anul trecut le promisesem, printasem o rețetă, dar n-am mai apucat să coc nimic... Acum, cu toată oboseala, mi-am zis că nu mai vreau să se repete povestea. Așa că am căutat repede și-am găsit o rețetă foarte faină, am pregătit aluatul [destul de repejor și de ușor] și l-am lăsat la dospit. Îmbrăcați în pijamale, George și Teodor m-au ajutat să formăm opturile și, pe când era trecut de ora 22, o mireasmă îmbietoare de cocă dulce a învăluit casa. George deja dormea, dar Teodor a venit să mă ajute să ungem mucenicii cu miere și să presărăm nucă. Eu, de bucurie, am uitat de toate nemulțumirile acumulate și de oboseală. [Cred că acesta a fost darul pe care l-am primit ca să-mi revin.] Am pus de colivă și apoi am dereticat și-am așezat toate lucrurile, ca să ne fie colțișorul pregătit de sărbătoare.

Dacă au fost buni „mucenicii”? Au fost cei mai buni și fotografia copiilor vorbește de la sine. Nu din zgârcenie m-am încăpățânat să-i coacem acasă. Mult mai ușor mi-ar fi fost să dau o comandă și să-i avem de-a gata. Am vrut să-i coacem acasă pentru ca cei mici să vadă și să învețe bucuria lucrului făcut împreună, dar și să crească având amintirea unor repere bine înrădăcinate din copilărie. Și ce rădăcină mai bună și mai sănătoasă decât ortodoxia? Poate peste ani își vor aminti că au copt împreună cu mami „mucenici” în cinstea Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia.

inimă în inimă

 

fereastra către Pietrar [în luna lui Mărțișor]

să oprim un pic timpul în loc...

 

i

terapie cu aer, soare și flori

 

...

Cea mai benefică terapie după o iarnă îndelungată de stat într-un apartament: să te plimbi prin grădină și să culegi brândușe, să întinzi rufele la soare în bătaia vântului, să stai la aer și să-l asculți cântând voios pe domnul pițigoi... și, desigur, să fotografiezi, să modelezi sau să desenezi flori.

Măgura, locul unde mestecenii sunt lumânări, iar brazii văpăi

 

...

Am scris de nenumărate ori despre roadele unui loc unde nu fusesem nicicând. Oare cum de-am putut? În mod sigur, pentru că lucrul vorbește despre sine și poartă acolo unde călătorește frumusețea, dragostea, dăruirea și osteneala mâinilor care l-au lucrat.

Acum, că am și văzut Măgura, știu că produsele maicilor sunt totodată rodul unui curaj uimitor de a muta [literalmente!] munții. Obștea locuiește la capătul lumii [venit din mijlocul orașului, n-ai crede că mai există oameni care trăiesc atât de izolați], într-un căuș de lângă o pădure fremătătoare de brazi, înconjurat de dealuri abrupte și surpante [am inventat acest cuvânt]. Aici viața se ia în brațe cu hotărâre, altfel nu se poate! În primul rând, se ia în brațe ÎNTOTDEAUNA cu rugăciune și cu încredințarea că Domnul lucrează ca binele să se răspândească. Altfel ar fi imposibil. Omenește este imposibil. Dar dangătul clopotului care răsună în fiecare dimineață până hăăăt departe e martorul dârzeniei unor oameni care au lăsat în urmă orice dorință de viață confortabilă pentru a se jertfi și a se ruga pentru întreaga lume. Eu am avut impresia că acel dangăt străbate și timpul, nu doar locul, că răsună în amintirea vremurilor în care colibele de ciobani de pe dealuri erau pline...

Am stat doar o zi [dovadă și fotografiile sărăcăcioase], vremea a fost rece și puiul cel mic, nelăsat să umble pe jos, mult s-a miorlăit... Dar cu câtă dragoste și cu câtă căldură ne-au primit!

ne dă vestea o brândușă