cu încredere și nădejde [azi am văzut-o la poartă pe mama Netă și mi-a mai amintit o dată] înspre Gustar. cu visurile tot acolo, că are Doamne Doamne grijă de noi...

mai lună plină

...

văzându-l pe el crescând îmi dau seama cât de repede zboară anii. parcă mai ieri veneam plângând cu genunchii și coatele sângerânde de la căzăturile cu bicicleta, iar tata ne răspundea glumind că „așa pățeam și eu când eram prost!”… [atunci era râsu-plânsu-n ochii noștri!] parcă mai ieri nu știam de lumea oamenilor mari și a grijilor care-i împresoară zi de zi pe aceștia. parcă mai  ieri aveau toate un același-altfel gust. un gust de cacao cu lapte pe care mama nu ne-o mai face pentru că pe Mădă am dat-o de mult. un gust de năzdrăvănii născocite împreună cu Tâlvana și băiatul-cu-bube-de-cacao. un gust de pită cu zahár, de mers la baie la râu, un gust de praf cu care ne era acoperită pielea în fiecare seară când intram în casă de la joacă…acum au rămas doar izuri izolate, ce-mi răsar ici-colo-n amintire. azi spre exemplu mi-am amintit de aroma de cacao a înghețatei la cornet. [curios lucru, acum niciuna parcă nu mai e la fel…]

am început să reiau pulsul satului. vorba vine, că prea conștientă de ceea ce se petrece pe-aici n-am fost mai niciodată. [poate doar atunci când citeam Moromeții la trunchiul merilor și mă amuzam făcând analogii în gând] recunosc însă că-mi place să dau o fugă pe străzi și pe cărări când soarele începe să se ascundă după deal. e atâta liniște în bătaia lină a vântului și-a milioanelor de cri-cri-uri care răsar de peste tot, că parcă n-am crescut un strop... și, cu toate astea, timpul trece. până și vara trece, semn că m-am bronzat cu urma de la ceas…

reînseninare

...

tăria unui vis îți e testată prin piedici. or, toate ca toate, dar la visuri nu voi renunța! a plouat mult, și pe cât a picurat aste două zile am tot dormitat. mai am un pic din LʼOmbre du vent. plimbarea cu Sprica m-a înseninat, iar norii mi-au amintit cât de frumoase sunt cele mai simple lucruri care ne înconjoară. n-am mai găsit ochiul-boului, a cosit nenea proprietar grădina neîngrădită de lângă părul pădureț. și pe când am ajuns lângă crucea a nouă, celelalte flori de câmp erau dormitânde. măcar am umplut portbagajul cu sunătoare; ar cam trebui să încep să usuc buruieni pentru ceaiurile de la iarnă. plimbarea m-a înseninat de-a binelea. n-o să mă fac vânzătoare, nici n-o să mai fug în Străinezia, dar o să găsesc ceva din toamnă. o să scriu în continuare oamenilor și despre ei, căci asta mă face să mă simt mereu împlinită. o să caut, și-o să-mi găsesc locul. am nădejde că Cineva acolo sus ne iubește. nimic nu e întâmplător…

vin la Oașa iar...

Vin românii, vin la Oașa iar...

...

Cu fiecare clipă care trece rămânem aceiași și, totodată, devenim alții… Fiecare călătorie și fiecare om pe care îl întâlnim ne aduce în inima sufletului ceva nou, deși aparent nu se schimbă nimic. Eu de fiecare dată când merg la cele trei locuri de Acasă, simt că mă întorc alt om. Mă simt binecuvântată de Doamne Doamne că m-am născut în România pentru că nu știu unde altundeva aș fi putut trăi la fel...

Oașa e unul dintre cele trei Acasă. Asta am simțit de la bun început, din primul moment în care am pus piciorul acolo acum doi ani. Uneori aș vrea să pot prinde în cuvinte sau în fotografii plinătatea Bucuriei care te învăluie într-un asemenea loc, ca să înțeleagă mai mulți dintre cei dragi de unde dorința de a mă întoarce mereu-mereu acolo, dar… cam atât. Bucuria se simte și se trăiește, nu se exprimă în cuvinte. Ele pot rămâne doar simplă amintire și provizie de optimism și nădejde pentru când norii încep să se-nvolbure…

M-am întors, așadar, alt copil. Aceeași, dar o altă eu. Am învățat multe, de care sper să țin cont de acum înainte. Am trăit în câteva zile cât pentru o veșnicie, căci  acolo timpul chiar nu mai are ticăit. Am cunoscut din nou tineri minunați, tineri cu adevărat nădăjduitori în Doamne Doamne și am revăzut, după ceva vreme, două chipuri luminoase de care îmi era dor. Spiridușul cel ghiduș mi-a împărtășit bucuriile, mai ales cele venite după mai bine de douăzeci de ore de nesomn. Am spălat vase cât pentru o viață întreagă, dar am făcut asta cu Bucurie, știind că e cu rost. M-am hrănit cu rugăciune și cu liniște, cu seninătatea lupilor tineri, cu nemărginirea lacului, cu sfaturi liniștitoare de care aveam tare multă nevoie. Am redobândit conștiința că noi, tinerii români, avem datoria de a lupta pentru acest neam pentru care atât de mulți și-au dat viețile în închisorile comuniste. Cu alte cuvinte, „Să apărăm cu râvnă Ortodoxia/ Și-acest popor de sfinți și de eroi.”, cum spune așa frumos cântecul. La conferințe i-am văzut și i-am auzit povestind despre viața din închisoare pe domnul Demostene Andronescu și pe doamna Galina Răduleanu, iar filmulețul cu Părintele Lungeanu mi-a străpuns inima. 

De fiecare dată când merg la Oașa capăt daruri neprețuite.  Am învățat că „Nimic nu e întâmplător, totul e proniator.”, cuvinte aparținând Părintelui Galeriu cu care ne-a  întâmpinat ieri Părintele Stareț Iustin în predica sa. Oașa m-a învățat să iubesc costumul popular și tradițiile românești, m-a învățat că munca e dătătoare de bine și cu folos, m-a învățat să deschid ochii și să am răbdare…Nădejde și răbdare. Umbra înspre bine.

umbra încotro?

...

am cam ostenit. sau e doar modul prin care mă plâng mie însămi pentru performanța de azi. adevăru-i că m-a cam extenuat examenul. stoarsă, cum nu am mai pățit de mult. așa cum nici nu-mi aduc aminte câți ani vor fi trecut de când nu mi-a ajuns timpul să scriu. după trei ore parcă-mi vedeam sentința: o notă pe jumătate. după patru ore sunate de clopoțel nu știu cum arată subiectul II, doar că e plin de dezacorduri și tăieturi...[măcar n-o să fiu acasă când se afișează. nu mi-e necaz, dar mi-e rușine...] paradoxul e că, deși am ostenit, parcă nu mă doare această dezamăgire. azi-dimineață când am deschis poarta și l-am privit pe Suru, am văzut dâra unui avion care pornea dinspre vârful lui. și am zâmbit, căci mereu m-am gândit că avioanele de pe cer împlinesc dorințe. [așa, ca stelele căzătoare] după vreo douăzeci de minute, am revăzut-o din autobuz. era mult mai lungă, și mi-am zis că are să fie bine cumva...mi-am cam luat gândul de la visul cel mare, cel puțin deocamdată. asta pentru că la mine procesul maturizării va mai dura câțiva ani buni. [deși nu-mi place lumea oamenilor mari, uneori simt că poate ar trebui să dau dovadă că îmi pot ține capul pe umeri...] și cam gata. că am ostenit. mă așteaptă oaza. eu pe ea, mult mai degrabă. „să am grijă la ochi”, aista sfat l-am primit...cred că s-au întâmplat cam multe în ultima vreme și am nevoie să le las să se așeze. [despre traducere și interpretare, peste doi ani. important e că am de ce să mă prind...]

pies: LudușAna, abia după ce am ajuns acasă cu sandalele mi-am dat seama de unde îmi păreau cunoscute...

gând din Familia

... de avânt, că deja simt că încep să mă dezmembrez pe dinăuntru. din nou.

despre Duminică

...

„Duminica nu e lăsată întru odihnă; ci pentru ca, nemuncind în înțelesul obișnuit, să nu te mai înstrăinezi lucrului și lumii. Ea nu trebuie deci privită ca un interval de refacere,  între două perioade de trudă; ci drept întâia zi plină din săptămână, întâia zi în care nu te mai îndeletnicești cu altceva decât cu tine și cu tainele ce țin de tine. E ziua Domnului; adică ziua singurătății tale, a întoarcerii tale la izvor. Cum ar putea fi binecuvântată munca din celelalte zile dacă n-ai avea la începutul și capătul lor această Duminică de regăsire?

Mi se pare că fără un sens religios, chiar, și încă ziua noastră de-a șaptea ar putea avea mai multă greutate decât tot restul. Dar câtă n-ar trebui ea să aibă așa, de vreme ce are cu-adevărat un sens religios! Și când compari plinătatea unei zile „de odihnă” trăite creștinește sau trăite în spirit, pur și simplu, cu repaosul monoton al unuia care nu e decât civilizat, cum e omul contemporan, te întrebi dacă acesta va redeveni vreodată ce a încetat, fără prea mult rost, să fie.” (Constantin Noica, Eseu despre Duminică)

de-am gândi și noi ca Noica...

...

Azi, în timp ce dădeam cu aspiratorul și cânta melodia asta la magicfm, am avut un soi de „revelație”: mi-am amintit cât de minunabil de frumoasă e viața! Zică cine ce o vrea, dincolo de toate, pentru mine tot așa o rămânea! M-am oprit câteva secunde și m-am întrebat cine mă oprește să dau sens clipei, să mă bucur de ceea ce sunt, de oamenii minunați pe care îi am alături... Ș-apoi mi-am dat seama că nimeni și nimic nu mă oprește [ba mai mult, Doamne Doamne îmi dă avânt...] și că oricând poți începe ceva bun dacă nu ești  pe deplin mulțumit de ceea ce ai lăsat în urmă. Cum-necum, întâmplător am citit adineauri cuvintele domnului Noica Despre omul mediocru. Am uitat să-ți povestesc că am primit recent o altă minunată carte, Eseuri de duminică, [și darul a venit după doar câteva zile după ce am stat minute bune în librărie căutând și negăsind o anumită scriere de-a dumnealui], pe care o savurez acum printre alte povești și metodologii. Îți las și ție un strop:

„Îți vine să crezi, uneori, că noi, cei care purtăm de grijă la toate, nu mai avem răbdarea să experimentăm destul cu noi înșine. Trebuie să vină peste noi stări neașteptate și nedorite spre a ne da măsura, spre a ne pune la lucru virtuțile. Ce deprimare trebuie să se fi abătut peste noi, ce osteniți trebuie să fim, ce devreme plictisiți de toate, ca să nu ne putem însufleți fără constrângere, să nu fim cu adevărat noi înșine fără intervenția unor puteri străine de noi. Cât de paralizați trebuie să fim de simțământul mediocrității noastre! Căci numai conștiința unei mediocrități de neînfrânt explică, dar nu scuză, tot ceea ce nu este fiecare dintre noi. Poate că prin preajma noastră se află un om tânăr, un om neîncrezător în puterile sale, copleșit de gândul propriei mediocrități, gata să se dăruiască la întâmplare lumii, așa cum au făcut-o, rând pe rând, aproape toți. Dacă i-aș vorbi mai ales lui? Dacă i-aș spune, ca într-o scrisoare deschisă: „Prietene, nu ești mediocru. Sau, dacă ești, nu interesează. Nu te gândi la ce au făcut alții. Gândește-te doar că viața dumitale este, în felul ei, un prilej unic. Dacă te-am întrebat la început ce crezi despre dumneata, n-a fost spre a răspunde: cred bine sau cred rău, ci pentru a-ți aminti, în măsura în care am dreptul s-o fac, că trebuie să te războiești nițel mai mult cu dumneata; că în dumneata doarme ceva: un om mai interesant decât bănuiai, sau un creștin mai bun decât o arăți, sau poate un erou; și în orice caz doarme un om adevărat pur și simplu. Vezi, nu-l lăsa să doarmă pra mult.” (Constantin Noica, Despre omul mediocru)

[...]

„Si tu ne sais pas où tu vas, tu risques de mettre longtemps pour y arriver.” 

l'âme d'un livre

...

„Chaque livre, chaque volume que tu vois, a une âme. L'âme de celui qui l'a écrit, et l'âme de ceux qui l'ont lu, ont vécu et rêvé avec lui. Chaque fois qu'un livre change de mains, que quelqu'un promène son regard sur ses pages, son esprit grandit et devient plus fort.” (Carlos Ruiz Zafón)

încrosnare

...

Azi am dezertat de câteva zeci de ori. Și de câteva sute mi-au trecut și retrecut prin minte cuvintele de ieri ale detectivului. Ca un soi de: no, vezi că e cum ți-am zis? „Ce, voiai să fie totul bine și ușor?”, vorba copilului-steluță... Nu, nu mă aștept să mă primească nimeni cu pâine și sare. Știu că n-o să fie așa. Vreau doar ca din toamnă să fiu lăsată să încep să dăruiesc din ceea ce am adunat atâția ani, din dragostea mea pentru franceză. Și asta pentru că nu puține au fost reacțiile de „Ce frumos! Studiezi franceza...Mi-ar plăcea și mie să știu mai bine...” pe care le-am auzit ici-colo de la nenumărați tineri. Nu mă aștept să mă primească nimeni cu pâine și sare. Așa ceva nu există într-un sistem bolnav. Vreau doar să fiu lăsată să dăruiesc altor copii din bucuria mea. [Mi-am amintit astă-seară că la alegerea de acum trei ani a literelor au contribuit oarecum și micile lecturi [cu voce tare] de cărțulii din liceu, acele momente în care simțeam că am găsit ceva care îmi place cu adevărat...] Azi am dezertat și mi-am consumat nervii aproape de tot. Încă nu pot accepta că oamenii mari sunt apatici fără motiv și te plimbă de colo-colo ca pe un nimeni când s-ar putea totul rezolva cu răbdare și un strop de bunăvoință. E un sistem bolnav, care se extinde ca o ciupercă...M-am supărat și-am zis că încă nu am putere să lupt cu asemenea mori de vânt. Și totuși...poate că toate aceste piedici au rolul lor. Nu știu ce și cum va fi. N-o să mă întâmpine nimeni cu pâine și sare, dar parcă nădejdea tot nu mi-o pot pierde [cred că încă există nădejde atâta vreme cât mai întâlnești copii-iubitori-de-stele]. Buruienile se pot smulge, ciupercile extirpa. Oamenii apatici trebuie iertați. Dincolo de nori, în spatele umbrelor, e lumina...

des boîtes à lettres et des tiroirs

Pour Sherlock

...

Mon coeur est une maison pleine de boîtes à lettres et dʼarmoires avec des dizaines de tiroirs qui gardent toutes les histoires de mes amis… Dans ma vie, il y a des gens que jʼaimerai toujours-toujours. Sherlock est un dʼeux. Quatre et trois, ça fait maintenant presque sept ans dès que notre amitié est commencée. Qui aura cru, lors du moment des feutres, ou même tout au long du lycée quʼil deviendra un des personnes toujours là avec de bons conseils? Chaque fois quʼon se rencontre, il me donne de lʼespoir… Il est franc, me dit mes quatre vérités et jʼai appris à ne plus mʼen fâcher. Par contre, maintenant  ça aide. Ça mʼaide beaucoup. Jʼai souvent fait ou dit des bêtises, mais il a réagi comme un vrai ami. Chaque fois quʼon se rencontre, jʼapprends quelque chose dʼimportant. Aujourdʼhui jʼai eu honte. Il me semble quʼil va tout droit vers lʼavenir quʼil veut et quʼil crée, tandis que moi, jʼoublie parfois ma destination.  Quand même, il y a de lʼespoir. Comme je lui ai dit, je vais lutter pour ce nouveau rêve, en dépit des moments quand je me sens égarée. [Il ne mʼa rien répondu, sauf quʼil y aura de grandes ombres qui se poseront devant moi...] Mon coeur est une maison habitée par les histoires des gens que jʼaimerai toujours….Toi, tu es aussi un tiroir. Tu as ta propre place et ton propre histoire. Cadeau de fin de licence, jʼai reçu le roman LʼOmbre du vent de Carlos Ruiz Zafón. Monsieur lecteur en était très enthousiaste, donc je suis très curieuse. Je vais tʼen raconter.

dacă nu dai tu sens vieții tale, n-o să vină nimeni să-ți spună unde îl găsești. tu singur îl cunoști cel mai bine....

cărirărind

foto pentru Ana-[provizoriu] americana, PhotogrAndra și toți iubitorii de pădure :)

...

o să-i rămân mereu recunoscătoare pentru tot ce m-a învățat. pentru felul lui simplu și demn de a fi și de a iubi toate lucrurile mici. pentru că a știut să îmi insufle de mică acele semințe de rost, de căutare a lucrurilor care nu costă bani, dar aduc adevărata  fericire....

cum să nu iubești un asemenea loc?

Vârful Suru, Munții Făgăraș

...

„Iată, așa cum este cutia aia de conservă, sunt și eu. Am grijă ca în fiecare dimineață, când iese soarele, s-o întorc spre soare; și, în lumina soarelui, iau aminte că am multe puncte întunecate și necurății, pe care le curăț cu pocăința și cu spovedania. Iar în ziua următoare oglinda asta este mai curată, și văd în ea mereu alte și alte necurății. Deci oamenii văd lumina care se reflectă din cutia asta de conservă și, văzând prin ea soarele, cred că soarele sunt eu. Însă nu sunt eu soarele, ci sunt cel ce primește lumina soarelui. Eu nu fac decât să am grijă s-o curăț, după ce mai întâi o întorc încontinuu spre soare.” (Cuviosul Paisie Aghioritul- din Familia Ortodoxă, iulie 2014)

luminița

...

temeiul meu e că nu ne vom dezumaniza atâta vreme cât o să mai existe în lume dezordonate cărări cu flori care să ne orânduiască gândurile. temeiul meu e că primim minuni în fiecare zi, dar că trebuie să ne deschidem ochii pentru a le vedea. temeiul meu e luminița din spatele norilor...

darmite

sâmbătă

luni

marți

miercuri 

...

no, am supraviețuit. îi cam gata. [de fapt, nu-i gata deloc, că trebuie să mă apuc de învățat pentru celălalt examen, dar parcă ajută să te gândești că e gata. e bun și necesar și un punct uneori…] licență în litere punct. și de la capăt literatură, căci ea-mi dă sens vieții. acum trei zile mi s-a năzărit că vreau să citesc din Proust și Faulkner, și din scrierile tuturor celor pe care ar fi trebuit să-i cunosc deja, dar al căror nume-mi răsună-n minte doar vag…am atâtea planuri, că nici nu știu cu ce să încep. cu un ceai, cel mai bine. și cu privitul cerului….

„nu avem nevoie de dicționare de sinonime”

OLD GAOL (The Oldest Building in America. Built in 1653)

 ...

asta e altă lecție pe care am învățat-o la începutul săptămânii. nenea Poștașu nu mi-a mai prea adus plicuri în ultimul timp (mai dese au fost cele înmânate). poate pentru că în luna lui Cireșar tare puține am trimis și eu. [știu însă sigur despre unele care trebuiau să fi ajuns deja și trec zile după zile, iar ele nu mai vin...] azi am primit totuși vedere cu Old Gaol - cea mai veche clădire din America - de la Ana. mai sunt două zile și apoi cele trei în care îmi vor fi inventariate prin tragere la sorți merindele de drum rămase din ultimii trei ani. [dacă mi s-ar da șansa să mai încep o dată facultatea asta, aș accepta cu drag.] ceaiul de lavandă nu e mov, așa cum cel verde nu e chiar verde dacă îl bei în grădină. nu e mov, dar multă vreme de acum înainte mirosul lui  îmi va aminti de acel loc binecuvântat... deocamdată e liniște în inimă. om vedea cât mai durează.

dincolo

...

tu oare te-ai gândit vreodată

de unde vine ploaia 

și de ce-n lacrimi se revarsă ea?

eu n-am știut până acum

ce dulce plânset cade pe pământ

când ne adapă cu-al ei cânt...

răgaz

 „Aici totul e de-a una. Totdeauna…”

 pies: foto pentru A. pentru când ți-e dor de casă...

...

Despre unii oameni ajunge să știi că există. Dacă îi vezi din când în când, te poți considera fericit. Nu pentru că ți-ar expune țâșpe lecții de viață, ci pentru modul în care înțeleg și trăiesc ei viața. Uneori nu e nevoie nici măcar să-ți vorbească; ajunge să-i privești, căci din felul lor de a fi răzbat toate… Îți dai seama atunci că mai sunt multe-multe pe care să le înnoiești în tine, deși ți se pare că mereu-mereu faci renovări. Unii oameni au puterea să îți arate unde s-a scorojit peretele inimii fără să-l demoleze. Venind cu o daltă subțire, ei înlătură bucățile nedesprinse și apoi vindecă rana cu vopsea proaspătă. Când știi că există astfel de oameni, atunci viața capătă rost.

adevăratul rost al lui decetocmaiacumneamgăsitsămergemacolo o să-l înțelegem probabil peste ceva vreme. [deși, sinceră să fiu, liniștea asta n-aș fi căpătat-o dacă aș fi pus pretextul înainte și aș mai fi amânat o dată. adevărul e că uneori e nevoie de o oarecare doză de nebunie; altfel prea te cufunzi în monotonie!] în două zile m-am întors o eu altfel. am plecat să încerc să fiu de folos [ „gândul omului”], și iată că, în loc de perete scorojit, am adus acasă unul văruit. am fost atât, atât de aproape de strada Lalelelor, căreia i-am tot trimis plicuri de trei ani încoace. [ cât de paradoxal, nu-i așa Anule? eu să vin la „sora cea mică”, iar tu să fii la celălalt capăt al pământului… când te întorci, musai să mergem o dată împreună!] învârtita din Unirea va rămâne memorabilă, în mod sigur. [ de două ori memorabilă: și pentru dus, și pentru întors.] despre minunăția căușului de viață și a „dealurilor pufoase” care îl străjuiesc simt că nu am cuvinte să scriu. nici despre oamenii-eroi care au văruit peretele scorojit fără ca eu să-mi dau seama. îi știe Doamne Doamne și asta e de ajuns…