voilà les enfants!

 

atâtea case plâng...

...

Părăsite de pretinșii orășeni,
năpădite de stufoase buruieni,
comorile de altădată
stau acum ascunse lângă drum
sau prin uitate locuri și poieni.

lăcrimez
și strâng adânc din dinți -
câte case plâng,
plâng în Mehedinți...

își plâng vremea simplității,
vremea-apusă a tinereții...
vremea când aveau culoare
și fațadele luceau în soare.
vremea când pereții erau drepți
și-n firide sfinții vegheau cuminți. 
vremea când copii mulți zburdau în bătătură
și oamenii aveau în suflet mai puțină ură.
vremea horelor și-a doinelor,
a iilor, a covoarelor și-a macatelor.

acum toate -
tradiții și simboluri -
zac acoperite de felurite valuri,
mode trecătoare,
pentru unii aparent încântătoare,
dar, oh!, atât de puțin sufletului întraripatoare...

lăcrimez
și strâng adânc din dinți.
atâtea case plâng,
plâng în Mehedinți.

întrevăd

 

fereastra către Pietrar [în luna lui Prier]

...

Fereastra aceasta are ceva aparte, duios și încântător... Fără nume. E ceva de dincolo de cuvinte, care răzbate de departe și de demult... 

Îți mulțumim, Bunicule, pentru lumină!

ce-ai săpat din nou, Gropiță?

 ...

Pentru mine, jocul cu pământul a fost puțin diferit față de al copiilor noștri. Copilăria mi-a fost mai degrabă marcată de dragul de a face „papalașcă”, adică acel amestec moale de apă și pământ [uneori și frunze] care pentru mine și Tâlvana reprezenta o supă, o ciorbă sau cine știe ce altă mâncare pe care o cunoșteam de la mama.

George însă e fascinat de săpat. Oriunde s-ar afla, găsește loc de săpat o groapă cât de mică. Fie că e o capcană pentru urs [sau pentru bunic, când ninge și nu se mai distinge], fie că e o groapă pentru canalizare, o groapă pentru un iaz sau pentru pus zarzavaturi, ea trebuie săpată. Cu râvnă, desigur. Și mereu i se citește pe chip mulțumirea.

cei doi frați. portret de Prier.

 

Lumina ce iarăși ni s-a dat

...

Căutători,

pașii noștri străbat iarba proaspăt tunsă și udă,

înmiresmată de picături ce parcă iarăși stau la pândă

și păsările cântă-n duzi și ici, și colo,

o simfonie-ncântătoare, neasemuit de blândă...

ajungem. răsunet cald de diafane voci

și fețe scăldate-n lumânări aprinse pretutindeni.

nepregătiți [„Nu luați, vi se va împărți!”,

o voce de pe cale ne șopti]

răzbatem în mulțimea fremătândă,

dar nicăieri nu-i silueta darnică, plăpândă...

pilda e-adevărată:

aproape singurele fecioare nebune

suntem noi.

Hristos va intra la cină

doar cu cei având candelele-aprinse,

toți voi.

o lacrimă-nlăuntru se-nfierbântă

și-obrazul rece îmi inundă,

pe când mulțimea toată, luminată,

cântă: „Hristos a înviat!”

înc-o dată, și-nc-o dată, și-nc-o dat...

e-adevărat! e-adevărat!

Domnul adevărat a înviat!

aici nouă, celor nepregătiți,

Lumina iarăși, ca o pregustare, din preaplinul Său,

ne-a dat!

Adevărat a înviat!

Hristos a înviat!

Biruitorul, arborele nostru

...

Seva biruitorului

trebuia să curgă și prin

venele mele.

Să am platoșă și scut,

să nu mă-nspăimântez de niciun dușman,

nici de cel mai de temut.

 

Ei bine,

n-am trecut ca el, Marele Mucenic,

prin chinuri, var și roată,

dar... am înviat o dată!

 

Acum mi se cere lupta a purta,

ca venirea mea

să nu întrerupă a arborelui vigoare,

iar George-al nostru,

din vlăstar mic, să ajungă 

luptător mare.

„Călătorie printre ierburi și lumină”

cartea aici 

...

 

Cum, n-o cunoști pe Luli? Aceasta e mirarea mea când mai descopăr câte-o prietenă căreia nu i-am povestit despre cele două minunate cărți autohtone [scrise de Iulia Iordan și ilustrate de Cristiana Radu] pentru copii despre plante și arbori. Acestea au fost printre primele cărți pentru copii cumpărate de noi, citite și răscitite - deși mi se pare că abia acum George începe să le îndrăgească la fel de mult ca mine.

Astăzi am reînceput călătoria printre ierburi și lumină și, reluând povestea busuiocului, mi-am amintit de mâna de frunze înmiresmate aduse de Ani cea dragă vara trecută de la Nera. Ședeau cuminți lângă spicele de grâu. Hmm, oare iese o băutură bună de busuioc din ele? Am spălat bine 2-3 fire și le-am lăsat la macerat până seara cu apă și miere. Înainte de cină, am strecurat și-am pus fiecăruia câte un pahar. Băieții au fost încântați și-au mai cerut, așa că mă bucur că am mai păstrat și pentru mâine. Mulțumim, Luli!

Un amestec candid de copilărie, planșe botanice încântătoare, povești și versuri de altădată, leacuri simple din bătrâni, jocuri din copilărie, toate pe urmele lui Luli, o fetiță curioasă, care iubește natura.

Le recomand din toată inima! Nouă ne-au adus lucrurile simple mai aproape, învățându-ne totodată să prețuim mai mult darurile lumii înconjurătoare.

buvons un café ensemble!

...

Câți ani* au trecut de când ți-ai luat inima-n dinți și-ai scris unei necunoscute? Fără curajul tău, poate nu aș fi făcut și eu asta după aceea cu duzini de oameni... 

 

Mulțumesc, Ana cea mai dragă! La mulți ani de povești în plicuri!

*Atâția încât prima ta scrisoare a fost trimisă unei liceene, iar acum le tricotezi pulovere băieților mei...

duminica Floriilor

Ilustrație din cartea Doamna Păresimilor și cei șapte pantofi

sâmbăta lui Lazăr

...

    Inspirați de un set de activități pentru copii alcătuite de cineva de la Cluj, am copt și anul acesta în sâmbăta lui Lazăr pâinici dulci „lazaraki” [sau „lăzărei”], așa cum e tradiția în Grecia. George e mai mare acum și a contribuit mult la pregătirea și amestecarea ingredientelor, la frământarea aluatului și la modelarea omuleților [la prima tură de zece, după aceea a obosit] care-l întruchipează pe Lazăr, cel înviat a patra zi din morți. Teo, după ce a mâncat vreo 2 linguri de miere, a stat pe lângă noi câteva minute, modelând și el cum a putut un mic omuleț. A împrăștiat cuișoarele, a gustat aluatul crud și amestecul de migdale și merișoare, apoi a plecat la joacă.

    Ne-a fost de folos cărticica de la editura Potamitis despre viața Sfântului Lazăr, dar am citit povestea și din cartea Doamna Păresimilor și cei șapte pantofi, care ne-a călăuzit frumos și în acest post.

 

mieluți de la Măgura

Doi mieluți de Măgura, s-au mutat de ieri în Nucalia. 

Behăind de zor, ce bine se potrivesc în decor! Bucuria copiilor!

 [Ilustrație de fundal din cartea Spring, de Gerda Muller]

George la 5 ani

...

    Dragă Micule Dar,

    Iată-te șugubăț de cinci ani! Un poznaș plin de idei crețe și năstrușnicii în fiecare zi. A trecut ceva timp de când nu am mai apucat să-ți scriu o scrisoare lunară, vreme în care ai crescut muult și ne-ai mai urnit și pe noi un pic cu energia ta debordantă. Voioșia ta ne întinerește și, deși uneori obosim încercând să ținem pasul, ne bucurăm să te avem prin preajmă [să vă avem pe tine și pe ucenicul tău și-mai-șugubăț, Teodor].

    În momentele când apuc să mă opresc și să las să se mai decanteze unele lucruri, conștientizez cât de recunoscătoare îți sunt pentru tot ceea ce am învățat de la tine. Îmi dau seama că prin tine și prin Teodor ochii mei văd lumea aceasta altfel decât este, încă o văd cu ochi de copil. Încă mă minunez de toate lucrurile mici care ne înconjoară, și asta, în mod sigur, datorită vouă.

    Îți mulțumesc că-mi șlefuiești zilnic răbdarea și blândețea și te rog să mă ierți pentru dățile când se întâmplă să nu fiu cum mi-aș dori și cum s-ar cuveni. În acele clipe uit de ceea ce trebuie să te ajut să dobândești pe termen lung, concentrându-mă doar pe efectele pe termen scurt care mă interesează pe mine pe moment. Dar aceasta e lupta mea. Lupta ta e cu alți balauri. Însă, fiind purtătorul numelui marelui purtător-de-biruință Gheorghe, știu că vei învinge. Te-ai născut luptător și ne întărești și pe noi cu pavăza curăției tale...

    La mulți ani, puiule drag!

veghind alături, mami

 

9:05

 ...

Cine oare, în afară de mine, s-a mai oprit [vizitând Muzeul Porțile de Fier din Severin] să pozeze acest ceas? Nu, nu aveam cum să trec pe lângă acest 9:05 - el este momentul în care, în urmă cu cincizeci de ani, inima mea a devenit inimă-de-mamă. De atunci a palpitat, a tremurat, s-a bucurat și s-a cutremurat exponențial. De atunci a încărunțit și a întinerit. De atunci timpul a căpătat alt sens, secundele-au prins a sălta și orele altfel a se așeza. Am trăit cinci ani ca cinci plus cinci plus cinci plus cinci plus cinci plus cinci plus cinci plus cinci plus cinci plus cinci ani. Minim cincizeci de ani s-au scurs din viața mea de atunci... La mulți ani, Micule îmbucurător Dar!

aventurile lui Bondoc [I]

 ...

De două zile, Bondoc are cutie de pijamale [de fapt, o cutie pentru sandviciuri, adaptată de George]. Și, bineînțeles, are și pijamale. Adică niște hăinuțe de bebeluși, o bluză și niște pantaloni mărimea 62. Seara îl îmbracă și-l leagănă să adoarmă, iar dimineața îl schimbă și ascunde cutia sub pernă, să n-o găsească Teo și să i-o ia. Azi-dimineață, numai ce-l aud la baie: „Oh, ce să mă mai fac cu el dacă vrea atâta lapte?” Apoi, înainte să plece la grădiniță, îmi zice atent: „Mami, te rog să-mi promiți că-i dai lapte lui Bondoc! Bine? Peste 90 minute îi dai lapte, apoi îi dai iarăși peste 100 minute și peste 20 minute nu-i mai dai! Daaa? Să nu uiți, te rog!”

„Deci și ție-ți plac narcisele?” [III]

...

Săptămâna trecută, când am curățat rondurile cu flori acasă, încă nu înfloriseră. [Atunci mi-am dat seama cât îmi e de dor de ele... pentru că și mie-mi plac tare mult narcisele...] Domnișoara cu palton care le mirosea fericită îndreptându-se [poate] spre casă nu eram eu, iar băiatul bărbos care le purta agățate de ghiozdan nu erai tu. Eu și Dodo le-am luat de la Nicoleta, fetița despre care bunica ei ne-a spus că nu mai voia ioc să plece acasă până nu vinde tot [așa se face că ne-am ales și cu zambile și spanac, s-o înduplecăm] și care stătea cu brațele întinse rugând trecătorii să-i cumpere darul. Tu ai fost cu gândul că nu mi-ai luat flori și te-ai bucurat pentru mine aflându-le povestea.

Știu că și ție-ți plac narcisele... Și că îți era la fel de dor de coaste rupte, dar le vine și lor vremea. Abda pit, cum zice Teo. [Mai avem răbdare un pic.] Uneori nu se poate să primim ceea ce ne dorim, iar prieteniile devin mai puternice când ochii se văd mai rar. Oricum, pentru mine e uimitor cum comunicarea gând-la-gând funcționează ceas... 

Se pare că din trei în trei ani revin la acest titlu. Are ceva aparte...

Cartea am luat-o duminică [recunosc, coperta și titlul m-au chemat înspre ea] și, deși drumul către Înviere a trecut de jumătate, va fi până atunci o minunată călăuză într-acolo.

 

„Ciuline, ți-am adus scaieți!”

 

...

I-am cules din pădure în plimbarea de aruncat pietre în râu cu Sea și băieții. Cu mare grijă pentru că, asemenea mie, țin la spinii lor. Atât de mult, încât rezistă gerului aspru al iernii, vântului aprig, zăpezii și tuturor celorlalte intemperii. Apoi, se fălesc cu ei și la începutul primăverii, când Baba Iarna încă dă târcoale satului și nu lasă verdele să ne trezească din hibernare...

I-am așezat bucuroasă în vază în fereastra care dă spre Pietrar [cine-ar fi crezut acum câțiva ani că tata va face și așa ceva?], visând la zilele în care totul va fi numai zumzet și culoare... Oh, dar când i-am povestit tatei, deja și i-a imaginat aruncați de mama prin grădină și pe el s-a văzut luptându-se în zadar încercând să-i stârpească, așa că i-am așezat împăcată lângă mușchi, spunându-i că la mine în Nucalia n-au unde să se înmulțească și-i iau acasă.

„Ciuline, ți-am adus scaieți!”, mi-a zis astă seară dragul meu Scaiete înmânându-mi ultima tură de bagaje, adică aceste comori ale naturii care-mi seamănă atât de mult...