miercuri, 30 aprilie 2014

mă crezi în stare să te uit?



...
ieri am luat cel mai mare zdravăn ciocan găsit printre uneltele tatei și am spart o mână bună de nuci. o parte le-am amestecat cu biscuiți și cacao și le-am înghețat; pe celelalte le-am pus în cacao și făină și le-am copt dolofane. ș-apoi azi am fost iar groaznică... până ce-am deschis plicul cu floricele mov. „M-am dus să pun scrisoarea în cutia poștală și n-am putut...m-am gândit așa: afară plouă, sunt sărbătorile, nu știu cum lucrează cei de la Poșta Română, dacă scrisoarea rămâne aici până se termină sărbătorile? O să se degradeze (din cauza vremii deloc frumoase) și nu va mai ajunge la Georgi...” și uite așa am revenit în lumea „din altă lume”! cred că avea dreptate Ștrămpănel ieri: dacă o să-l vopsim pe Rex cu portocaliu, devine cât-ai zice-stea Vulpe din povestea Micului Prinț. no gata!de mâine-i altă lună! povești cu și despre Florari. eventual cu mai puțină ploaie, mai mult soare și...

luni, 28 aprilie 2014


...

”...with the stars in her eyes and the wind in her hair”. atât am înțeles. în rest, nu i-am dat de cap poveștii. cel puțin nu azi... plicul turcoaz mi l-a adus, tiptil,  Maria. nenea Poștașu nu s-a îndurat să-l lase în cutia noastră nici de această dată, probabil tot din cauza tiranozaurului. „Ștrămpănel” l-a învățat pe „Ghe”, iar acum e fericit că poate scrie numele lui tata. a mâncat atâta ceapă azi, iar mie mi-a umplut capul cu ale lui micutisme... dacă nu i-am putut da de cap poveștii, am fugit cu alt cotor în grădină. e bine să ai (mereu) alternative. „Georgi, am făcut bine astăzi la un laborator și am primit o caramea.”  îți mulțumesc că ești acolo pentru mine! asta pentru că știu că mă înțelegi...

Ștrămpănel







duminică, 27 aprilie 2014

biciclând la apus







...
nu știu ce vezi tu privind aceste fotografii, dar eu văd liniștea și armonia lui acasă...

când o să ies la pensie






nu o să fac altceva decât să beau ceai, să citesc, să scriu scrisori și să adun flori de câmp. până una-alta am o lucrare de licență de scris...

vineri, 25 aprilie 2014

o prietenie e ca vinul


...
revederea primăvăratică cu Sherlock e de vreo trei ani încoace un veritabil avânt pentru mine. mereu un motiv de Bucurie. acea Bucurie care „radiază” doar dintr-o prietenie adevărată. revederea asta e mereu altfel (căci nici noi nu mai suntem aceiași) și se tot coace cu trecerea timpului... ieri ne-am strâns umbrelele pentru un Italian Latte în Atrium Cafe. cu poveste despre licențe, cursuri din ce în ce mai absconse (nu de alta, dar știu că-i place cuvântul), boacăne de-ale mele, descoperiri vieneze de-ale lui, planuri de viitor, pseudotachinări și multe altele... am primit nu doar utile sfaturi, ci și ceai Meinl „pentru inspirație”, plus cele două romane ale doamnei Woolf de care mi s-a năzărit recent că mai am nevoie. nu oi fi eu băutoare de vin (gândește-te la analogia cu schimbarea gustului băuturii în timp), dar am  descoperit că terapia prin scrisori și prietenii de nădejde e cel mai bun medicament pe care mi-l pot „administra”. fără a fi nevoie de consultat alt medic ori prospect...

mulțumesc, detectivule!

miercuri, 23 aprilie 2014

„până la cer și-napoi”- atât de mult...


...
cu un sărut de La mulți ani! pe frunte și cu zâmbetul că am ascultat sfatul tatei și al copilului arhitecturist și am dormit de astă dată înspre Sud. cu bucuria anunțată de mama că deja au răsărit semințele de margarete și de floarea-soarelui, cele primite de la Ana săptămâna trecută. așa m-am trezit azi-dimineață. am făcut ochi cu frumoase urări de bine și, când să mă îmbrac, am găsit cartea învelită în hârtie cu elefanți și fundiță galbenă între haine. mult m-a încurajat gândul că Sfântul Gheorghe a fost un purtător de biruință care chiar a învins un balaur! la amiază a început să-mi crească inima din îmbrățișări. multe muuulte îmbrățișări. li s-au alăturat mesaje sau telefoane de la nenumărați oameni diamantini pe care i-au cunoscut în cele mai diferite împrejurări ... am scrijelit apoi, între servit vecinii cu dulce copt ieri de mama și o porție (cam exagerată) de ciocolată, vreo trei petice celulozice și m-am suit și în Căsuța Curcubeu. așa mai pe la ora ceaiului englezesc mi-a crescut inima din nou: din mesaje, telefoane și îmbrățișări. după aceea a venit rândul poveștilor și a mesei în familie; masa întinsă în curtea Gheorghilor cărora le-am aprins lumânare împreună cu tata de dimineață... pe la vreo zece,  fata cu părul de aur și rochie albastră mi-a spus că vrea să mă audă mereu atât de fericită și tare aș fi vrut să-i fi putut promite acest lucru. cireașa de pe tort a fost însă scrisoarea de la bătrânul casei. cea pe care a scris-o fără ca nimeni să-i fi spus nimic. rândurile sincere și drăgălașe în care-și cerea iertare pentru „necazurile” pe care mi le-a făcut și-n care-mi dorea succes la examene. l-am întrebat înainte de a pleca la nani dacă-și amintește cât de mult îl iubesc și a zis că da, deși nu a formulat un răspuns concret (probabil pentru că era frânt de osteneală de la atâta alergătură prin grădină). dincolo de cărți, ciocolată, urări și îmbrățișări, cel mai mare DAR pe care l-am conștientizat (de primit nu l-am primit acum, ci l-am avut dintotdeauna) azi sunt ei: oamenii care mă iubesc și pe care nespus îi iubesc... e cu adevărat cel mai plăcut sentiment pe care-l poți trăi de ziua numelui pe care-l porți: să iubești și să fii iubit!

luni, 21 aprilie 2014

duminică, 20 aprilie 2014

Hristos a înviat!








 ...restul poveștii e despre înnoire și despre suflet.

Lumină



Lin
Se face liniște.
E noapte adâncă.
Bat clopotele
Și se-aude-un glas
Ce risipește liniștea
Și întunericul dispare…
Se-aprinde, lin, Lumină.
Bucurie din
Lumină….
Venim să luăm, să îmbrățișăm Lumină
Noi cei fără de Lumină.
Căutând mereu, venim, venim totuși înspre Lumină.
Venim cu toți pe rând să luăm, să îmbrățișăm caldă Lumină….

sâmbătă, 19 aprilie 2014

de ai ochi, deschide-i!


...
Mesajul Anei de La mulți trei ani de scrisori! primit duminică seara l-am citit lăcrimând, cu mare durere de pleoape. Cu ochiul drept bandajat, ca un veritabil copil-boacănă ce sunt. Adevăru-i că nu mă întrece nimeni când vine vorba de „semne de bună purtare”. Căpătate în cele mai banale situații, bineînțeles, căci nu auzi prea des de oameni care aproape-și scot ochii în colțul scaunului de la birou când se apleacă să ridice un șervețel căzut pe podea, nu? Lovitura m-a șocat. Nu-mi venea să cred ce performanță reușișem atât de repede. M-am agitat vreo câteva minute (mai mult anapoda!), apoi n-am avut încotro și a trebuit să bat la ușa de urgență. Noroc că e aproape vizavi de casa portocalie, altfel aș fi găsit cine știe ce alte motive să mai amân... M-am așezat pe scaun așteptând și-am început să plâng de durere și de ciudă. Ca și cum mi s-ar fi cuvenit totul și nu aveam ce căuta acolo. Aveam doar altele mult mai importante de făcut! În plus de asta, venisem sigură, așa că mă simțeam îndreptățită să plâng de ciudă. Abia ce mă întorsesem, fericită și cu planul următoarelor zile bine stabilit, dar acum eram pur și simplu legată de mâini și de picioare (ironia sorții: cu ele libere!)… Câteodată sunt o îngâmfată și jumătate! Imediat mă revolt când nu-mi convine ceva, ca și cum mi s-ar cuveni totul. Sănătatea am neglijat-o total, ca și cum ar fi fost de la sine înțeles că al meu organism trebuie să funcționeze mereu ca un ceas elvețian! Nimic să nu mă doară și nimic să fie în neregulă! De parcă n-aș fi știut că nu poate fi și nu e așa! Au trecut abia șase zile și pâcla, durerea și umflătura au dispărut aproape în totalitate. Când îmi amintesc cât de panicată eram duminică, nu pot decât să fiu recunoscătoare pentru minune; trebuie că Cineva acolo Sus mă iubește mult, mult, mult, nemăsurat de mult… Aveam planul bine pus la punct, dar Altcineva a vrut să-mi reamintească să mă opresc din fugile mele fără rost și să văd adevărata valoare a vieții înainte de orice altceva. Altfel, zadarnic…

good things come to those who wait


Dear Reader,

You might remember that a few months ago I was so enthusiastic while writing about a young man from South Africa sending letters with poems all over the world. I then took my pen and scribbled a few words, but, not receiving an answer, I simply supposed that my envelope got lost (as it sometimes happens for no particular reason). Still, one of the most important lessons I have learned these past years is that of waiting. Letters are about waiting. They reward you with incredible stories, on condition that you are prepared to wait. And that you persist, of course, when they suddenly fall in love on the road…

    It was on Monday that I got Ryan’s letter and, indeed, it put a biiiiig smile on my face. He is a Medical Physicist living in Pretoria and, apparently, also enjoys the little things that make every day special. ”I agree with you, it’s amazing how people react to receiving a genuine handwritten letter. It’s something beautiful.

       Now, you might be wondering, as many of my friends do, how come that I write even  to people I don’t know. Well, it all started as a challenge and turned into a therapy. A handwritten-lifestyle, which has somehow become my drawing of a Boa constrictor eating an elephant (if you are familiar with Saint Exupéry's Little Prince, you know what I mean), simply filtering the people who are still living as a child from the ”adults” who are not. To give you another example? Andrzej from Poland, whom I met accidentally three years ago while riding my bicycle. He is still writing time and again, and sending postcards and chocolate for Christmas and Easter (not to mention the huge amount I got two summers ago, when he came back to climb the Romanian Carpathians)…And there are dozens of similar stories, all packed in the envelopes I've gathered. The truth is I love people. This is why I take the risk of  opening my heart. Whenever there's a smile, a letter-story begins. Although it  might not always turn into a long-lasting friendship, I never stop seeking and telling people how much letters can change one's life…

       Letters are about waiting. Letters are about hearts. Letters are stories about people enjoying the beauty of life. Since when haven't you written a letter?
Best wishes,
G.

luni, 14 aprilie 2014

opt. de Florii





foto: de la Spiridușul-care-coace-și-împarte-turtă-dulce

...
fiecare vizită la Oașa mă umple de lumină. de  Lumină și Bucurie. și de fiecare dată mi se întâmplă câte ceva minunat. ceva diferit. ceva care reorânduiește câteva cărămizi în inima mea. Oașa e locul „unde fiecare întâlnește pe fiecare” și unde te hrănești din lumina care izvorăște asemeni unei raze de soare pe chipurile oamenilor. te hrănești cu liniște, cu seninătate și cu tot ceea ce cuvintele nu pot reda...

acum învăț pas cu pas și clipă de clipă că sănătatea e cu adevărat mai bună decât toate! rugăminte pentru om drag: să ai grijă de tine și să mulțumești pentru acest dar neprețuit!


vineri, 11 aprilie 2014

l'instant





...
Aujourd'hui c'était vendredi avec ”Patrimoine à la folie”… et beaucoup de pluie! Je crois que j'ai pris froid de nouveau, mais, quand même, ça valait la peine vu que j'ai gagné un nouveau petit ami pour mes photos. De plus, nous avons reçu des informations utiles et j'ai appris à regarder la photographie d'une autre perspective. ”Il faut avoir des yeux, de cerveau, des pieds et des genoux…et de l'imagination, bien sûr.”, c'est ce qu' un de nos guides nous disait. Et puis, découvrir un français qui connait Sibiu comme sa poche, l'histoire derrière chaque petit coin de rue et chaque détail architectural des bâtiments, c'était vraiment étonnant pour moi. Aujourd'hui c'était la réponse pour ce que j'ai pensé et dit, sans raison, hier soir…


fără cheie și fără răspuns


...
uneori trec zile, săptămâni, luni, chiar și ani, iar eu nu mai știu nimic de tine. te las să crezi că te-am uitat, când, de fapt, o să ai mereu acel locșor bine pus deoparte în inima mea. trec zile, săptămâni, luni, ani de tăcere... uneori tăcerile sunt dureroase, alteori vindecătoare. te las să mă crezi cum vrei: nătângă, naivă, neghioabă, nunucă. tac și eu, căutând vindecare în haina unei alte taine. și uite așa trec zile, săptămâni, luni, ani... și creștem. întinerim și îmbătrânim în același timp. fericiți și totodată frământați. te las să crezi că te-am uitat. însă boala asta făr'-de-nume dispare și reapare continuu; atunci când parcă nimic nu mai roade îmi amintesc brusc că au trecut zile, săptămâni, luni, poate chiar și ani de când nu am mai auzit nimic-nimic de tine...

joi, 10 aprilie 2014

învelitoare


...
mi s-a cam făcut dor de citit o poveste. din aia cu expresii șoade și cele mai năstrușnice cuvinte românești. cum ar chiar „năstrușnic”. sau „ghiduș”. sau „ciuciulete”. sau „boroboață”. o poveste ghidușă a unui năstrușnic personaj care face boroboațe. la fel am pățit și anul trecut pe vremea asta  când i-am descoperit  pe Mițu și Baruțu (de umblam cu coperta cu Moș Crăciun și jucării în traistă chiar dacă afară mai că venea vara)  și pe Apolodor... nu știu de ce. poate din cauza variațiilor de temperatură. sau poate pentru că nu pot trăi fără povești. nici fără zâmbete. nici fără cele mai mici lucruri mici. nici chiar fără doruri  care rod („Așa-i că și ție ți-e dor? Hai, recunoaște! Ha! Știu că și ție ți-e dor!”)...

miercuri, 9 aprilie 2014

„a fi”, mai degrabă decât „a avea”


...

Asta e morala. Lumea în care trăim e atât de pătată și de înclinată înspre a promova non-valori, vulgaritate și tot ce e întors pe dos, încât parcă nu mai putem crede că acele povești frumoase cu final fericit încă mai există și răspundem un „neverosimil” atunci când ne sunt puse în față. Și totuși... oare chiar așa să fie? „Neverosimilul” la care mă refeream se găsește și-n filmul „Vraciul”, pe care ți-l recomand cu drag dacă încă nu l-ai văzut. Sau poate citești romanul domnului Tadeusz Dolega Mostowicz (Vraciul- Profesorul Wilczur) mai întâi, ca să ai „mai multe perechi de aripi de fluture”, nu doar două-trei...

marți, 8 aprilie 2014

ochi de sară


„În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!” 
                                                                                                      (Rudyard Kipling)






...
mesajul matinal de azi: „Ține-ți ferestrele la Sud și nu deznădăjdui!”

la anul pe vremea asta... la anul pe vremea asta? da, bună întrebare! poate tot aici, sau poate ceva mai departe. poate la fel, sau poate ceva mai altfel. fără întrebări. mai bine cu liniște. și culoare, că doar iubim Sibiul!

luni, 7 aprilie 2014


...
Uneori mă uit la mine cu sinceritate (dinlăutru-n afară) și îmi dau seama că nu-i a bună! Și mă întreb de ce. De ce stau. De ce greșesc atât. De ce dau înapoi. De ce nu merg înainte. De ce nu am răbdare. De ce uit atât de mult. De ce îi rănesc pe cei la care țin. De ce nu fac nimic să valorific și să împărtășesc talantul. De ce nu lupt să ajut țara asta cumva. De ce hibernează ideea cărții cu scrisori despre România. De ce nu apuc să fac ceea ce-mi propun. De ce...?  Uneori mă uit la mine cu sinceritate și mă întreb în care din zile o să devin un om un pic, măcar cu un strop, mai bun...

zâmbet crud


...
„Să ai încredere și răbdare! Chiar și în propriile puteri!”

dimineață am fost ursuză. mă gândeam în sinea mea că trebuie să fie din cauza norilor posomorâți... cu fiecare treaptă urcată îmi doream ca orele amiezii să aducă măcar o rază de soare, măcar un mic bobârnac de avânt de luni. apoi ploaia. apoi orele posomoroase. apoi plimbarea vrând-nevrândă... cu florile pe umăr, mi-am dat seama că era ceva schimbat în aer. am deschis ochii larg și m-am oprit două secunde lângă un  oblon verde. le-am zâmbit domnilor care joacă mereu table între ramurile baobabilor. trec în fiecare zi pe acolo, dar azi după-amiază era ceva diferit în parcul bibliotecii. nu doar razele blânde de soare de după ploaie... era un verde crud care îmbrăcase cu viață ramurile golașe, un verde în fața căruia nu ai cum să nu te oprești cu bucurie de nou început. natura ne învață să zâmbim și să apreciem lucrurile mici și simple... 

duminică, 6 aprilie 2014

tu ce simți când mergi acasă?








...
până la urmă, scrisorile care nu ajung la destinație în mâinile cui ajung?? mereu aceeași întrebare: unde? „nu știu cum de te mai suportă aparatul ăla!” dulce și bună prăjitură cu cacao și nuci coaptă de Tâlvana. scrisoare și cărțulie cu poezii de Goga de la Buffon 415. dolofane de dor. deschis cutiile cu scrisori, de rod. cafea; ceai și destul de multă cafea. ieri Mrs. Dalloway. azi Acasă, unde e lumină și e bine. postmodernismul unui copil de opt ani: „pisică ce face piu-piu și e uliu.” florile („rochița-doamnei”?)  le-am uitat în pahar. la fel și bumbii de răceală...


joi, 3 aprilie 2014

pentru că viața reîncepe mereu


...
când mă uit înapoi, nu pot decât să zic: asta da zi plină de joi! mai ales că e aproape 11pm și sunt curios de senină și binedispusă. pentru că maraton de fugi. de acasă la facultate și bibliotecă, și de la Billa în parc, apoi din piață în piață (cu poveste și pufuleți optimiști, că altfel nu se poate!). pași mici, grăbiți ori nehotărâți, din care culeg totuși de pe drum sâmburi de speranță. pentru că oameni diamantini. diamantini cu steluță. chiar și atunci când eu sunt colțuroasă, neștiind să primesc tot ceea ce ei au și vor să-mi dăruiască. nu prea recunosc de multe ori acest lucru, dar păstrez înlăuntru o oarecare frică atunci când vine vorba de oameni. pentru că îmi cunosc neputințele și știu că uneori ajung la stadiul în care ori răspund ca un perete (și cei mai mulți renunță la a se lupta cu morile de vânt ale inimii mele), ori mi se spune că „sunt prea mult” (intenționate ghilimelele). prefer așadar să îi anunț cât pot de clar pe necunoscuții care se apropie de mine de pericol (dacă nu iau aminte, măcar știu că i-am avertizat de la bun început). dacă îți poți închipui că într-un om pot coexista un Scrooge și un copil visător și bucuros fără motiv, atunci cam astfel de aluat sunt. pentru că mulțumesc. pentru că mulțumesc cu steluță. pentru că BUCURIA e neprețuită. pentru că iubim Sibiul. pentru că în astfel de zile de joi îmi doresc să mi se mai ofere o dată șansa de a lua de la capăt facultatea de litere. pentru că mi s-a făcut neînțeles de dor să vorbesc cu cineva în franceză. pentru că ceai de răceală cu miros de rășini și plic albastru, cu steluțe. pentru că magnolie. pentru că sănătatea o prețuim abia atunci când șchiopătăm. pentru că dor și pentru că joi. 

miercuri, 2 aprilie 2014

îl chema Nunuc...



...
cea mai acută boală de care sufăr s-ar putea să poarte numele de astenie. acompaniată de tuse, nas înfundat, beta..., și încă vreo câteva fără de nume. cea mai dureroasă e însă și cea mai scurtă ca denumire. roade și se cheamă dor. asteniile mele se îmbracă în fiecare an altfel. ciudat lucru! și greu de înțeles... și cea mai mare problemă e că mereu durează ceva vreme până ca terapia să-și facă efectul. am reînceput să fotografiez obloanele verzi din oraș; o să șterg praful în cutie, le aranjez și apoi îți spun unde le găsești.


marți, 1 aprilie 2014

Prier


...
În puține cuvinte, dar vreau să-ți scriu despre Prier. Nu despre ceea ce m-am gândit să fac timp de treizeci de zile, ci exact despre acest cuvânt special. Dacă ai mai primit scrisori de la mine ai observat că mai mereu folosesc denumirea populară a lunilor anului, pur și simplu pentru că mi se pare mai inedită varianta asta veche... Azi dimineață, trecând pe sub cireșii și piersicii înfloriți, mi-am dat seama că forma de „Prier” coincide cu verbul franțuzesc, care nu înseamnă altceva decât „a se ruga”; ori, nu mică mi-a fost bucuria! Acum, că zâmbești și tu, mai savuroasă e cafeaua cu scorțișoară :)!