vulpe la fereastră

 ...

Arunci o ultimă privire înspre Pietrar înainte să pleci. Știi că o să-ți fie dor de razele blânde care scaldă după-amiaza acest loc. Toată natura îți șoptește că acasă deja așteaptă să te întorci...

clipe însorite de Brumărel

 ...

Copiii n-au mai vrut să doarmă de prânz săptămâna asta. Au stat mai mereu afară și-au zburdat cât i-au ținut puterile [George, cel puțin, a fost de neoprit]. Și, deși Tomnișoara a fost răcoroasă bine dimineața și seara, în timpul zilei am avut parte de mult, mult soare. Am fost cu Buuu pe Tătăruț, unde culorile pădurii sunt acum într-o armonie simfonică, șangalii [termen născocit, desigur, de Dodo] s-au urcat și pe casă și-au cotrobăit prin podul cel vechi [pentru dățile viitoare ne rămâne de recondiționat acel cuier de pe vremea străbunicilor], am adunat muulte pere și-am copt 2 plăcinte [una de post, alta de dulce], am vizitat-o pe muma sau a venit ea pe la noi [da, se topește de dragul strănepoților!], am făcut picnic în grădină cu Tâlvana [vorba vine, că ei s-au risipit și-am rămas eu la citit - pân-am adormit...]; într-un cuvânt, au fost zile în care toamna ne-a mângâiat chipurile cu foșnet blând și-am respirat frumusețea naturii... Mulțumim, Doamne-Doamne, pentru daruri...

Bunicule, pădurea ta e de poveste!

 

8 ani mai târziu

Așa a început:

stupefiat

nespus 

auscultăm

împreună

creștem 

răbdând
creștinește

jertfelnic

consimțire
păzire

cruce

prezență.

Și așa continuă:

  © Foto: prietenii noștri dragi, Suru

„c-am ales(s) a aștepta, mă-nveți în fiecare zi câte ceva despre inima mea. c-am ales(s) a nu pierde nădejdea. iată-te acum alăturea! c-am ales(s) a ne da mâna, ce frumos a început povestea! nu-i așa, domnule Dar? acum că zâmbești, sper că mă vei ierta c-am ales(s) a coda aste rânduri ca să nu prea înțeleagă lumea...”

Asta scriam în urmă cu 8 ani, îndrăgostită, visătoare și recunoscătoare. Nu știam cum o să fie, nu aveam niciunul dintre noi planuri matematice. Eram două jumătăți de suflet regăsite, cărora un bunic înțelept le spusese răspicat că „iubirea se cere păzită de oarba ispită”. Acum știm mai bine ce înseamnă asta și parcă au mai trecut câțiva ani peste noi, cum mi-a scris cineva drag văzând fotografia de mai sus... Au trecut destul de multe, iar eu încă sunt îndrăgostită, visătoare și recunoscătoare, deși viața ne-a dat uneori pumni, alteori picioare [din mila lui Doamne-Doamne, mie mi se dau și acum din burtică zilnic pumni și picioare], uneori ne-a mângâiat și alteori ne-a dărâmat. 

Îți mulțumesc, dragă Dar, pentru tot. În primul rând pentru ceea ce ești zi de zi pentru mine...

povceașcă de la castAna

 ...

„În cele din urmă cred că am ajuns la concluzia că nu trebuie să planific prea mult, că poate mâine viața se oprește; mai bine să le iau pe fiecare pe rând, în tihnă, și să mă bucur de fiecare pas fără alergături. Poate asta a venit și odată cu treizeci-ul. La tine cum e la treizeci?”

Treizeci-ul meu n-a mai încăput în plic [domnii Miorlau înainte să termin s-au trezit], poate data viitoare. Mereu [adică aproape zilnic] deschid cutia. La începutul lunii pentru că știu că trebuie să ajungă revista, apoi pentru că am rămas un copil curios și-mi doresc să mai primesc, ca altădată, plicuri cu povești de la oameni dragi... Aceste ocazii speciale au devenit însă rarisime [dar ce bucurie când se întâmplă!], și asta în primul rând pentru că eu m-am transformat în plic-poveste-și-scrisoare întâi și întâi pentru copiii noștri... Nimic atipic, orice mamă face asta. 

te ridici și mergi mai departe

 

....

Citatul mi-e mult mai potrivit acum decât în urmă cu vreo două săptămâni, când am scos cartea lui Mackesy din raft și-am recitit-o... E a doua oară când aproape îmi pierd vocea anul acesta. Acum însă sunt și Teo cu George răciți. Acum e și Foarte Micul Dar, care crește voinicește în culcușul lui, iar doamna Moglob îmi tot zice peste umăr: caruselul e pentru că în curând va trebui să-ți porți pijamalele roz într-un salon alb...

tu 32 [ei 3 și noi 2]

...

Dialog recent între Dar și Teo [în contextul unei mămoșenii accentuate din partea piticului]:

Dar: - Teo, tu ești mămos?

Teo: - Nuu, tu ești mămos! Că tot stai pe lângă mama mea!

 

Iată, dragul meu, prima aniversare în care suntem cinci! [A crescut și Foarte Micul Dar, însă în poză se vede mai puțin.] Că ne vine sau nu a crede, trec anii... Copiii cresc, iar nouă ne apar din ce în ce mai multe fire albe. Cele pe care ți le doresc, inima ta prea bine le știe...