moștenire de familie

 

...

Pentru mulți prieteni, noi suntem „Georgienii”. Însă nu mulți dintre ei știu că nu doar eu și George purtăm numele marelui sfânt, ci și domnul Dar. Și mai puțini dintre prietenii noștri știu că pe ambii noștri tați îi cheamă Gheorghe. Că pe ambii bunici pe linie paternă i-a chemat Gheorghe. Că pe străbunicul meu pe linie paternă l-a chemat tot Gheorghe. Că și pe stră-străbunicul meu pe linie paternă l-a chemat tot Gheorghe. Bineînțeles că dacă aș fi fost băiat și pe mine m-ar fi chemat tot Gheorghe. [Dar eu am dus altfel tradiția mai departe...] Carevasăzică, Sfântul Gheorghe ne-a chemat de mult neamul la biruință! Oare cum va fi când ne vom întâlni...?

Când mi-e greu, îmi amintesc îndemnul unei prietene-mame, care mi-e model de dragoste și jertfelnicie: „Nu te da bătută, Georgiana Georgienilor Sfântului Gheorghe!”

așteptând salcâmata

 

...

Am mai pregătit această băutură acum 2 ani, inspirată din cartea Ierburi uitate a Monei Petre. Anul trecut am ratat salcâmul, dar acum ursul Dodo abia așteaptă sucul.

recomandare de cărți ilustrate de poezii pentru copii

...

Primele noastre cărți ilustrate cu poezii pentru copii le-am luat pe când George abia împlinise 2 ani... Am fost tare încântați când le-am citit, iar eu am mai scris despre ele aici. De atunci, am descoperit și alte volume minunate și le-am citit băieților constant rime calde, care să le cultive imaginația și să-i ajute să iubească frumosul. În ultima perioadă însă am observat dorința lor de a le și învăța. Bineînțeles că nu am pierdut trenul și am ales întâi câteva ghicitori de Otilia Cazimir, apoi poezii despre venirea primăverii, iar acum am ajuns la cele despre Paști. E tare îmbucurător să-i văd bureți entuziasmați.

Acum avem 5 volume de poezii alese apărute la editura Aquila, cu ilustrații de Alexandru Stănese. 

De ce le recomand? Pentru că aceste versuri și ilustrații sunt rădăcină, ancoră și punte de legătură cu o lume pe care copiii prea puțin mai ajung s-o cunoască dacă noi nu le-o facem cunoscută. Or, personal, această ancorare e semnificativă în încercarea de a-i crește cât mai frumos...

 

the little lamb

   

prea crud

 

...

mă uit

cu milă și cu drag

la tot acest verde crud

ca la un pui ieșit prea devreme din ou

și-i spun:

ai grijă, te rog, să nu-ți frângi aripile...

am descoperit cea mai simplă prăjitură cu morcovi (de post)

...

E sâmbătă după-amiază și, pe luuunga listă cu lucruri de făcut, îmi adaug singură o prăjitură cu morcovi. Mi-e dor să coc un chec sau o prăjitură cu morcovi. Mă pun repejor pe căutat, dar nu găsesc nimic potrivit și mă necăjesc că trec minutele și nu dau de ceva care să-mi convină. Adică ceva foarte rapid de făcut și de post. Încerc și-n engleză și găsesc o variantă [arătoasă, ce-i drept] cu duzine de poze și indicații, de ajung să-mi spun că nu se poate așa ceva și în cele din urmă aleg cea mai simplă rețetă posibilă [asta], pe care, bineînțeles, o adaptez. Rezultatul a fost c-a ieșit neașteptat de bună, iar azi am făcut-o din nou. Și-am dat rețeta mai departe, pentru că a fost apreciată.

O las și aici, poate va fi de folos și altor mămici.

Ingrediente:

- 200 g morcov ras pe răzătoarea mică (sau mărunțit în blender)

- 75 ml ulei de cocos

- 100 ml apă minerală

- 1 plic praf de copt

- 1 praf de scorțișoară

- 150 g făină de grâu (eu am pus albă 650)

- 75 g zahăr brun

- un praf de sare

- 85 g nucă mărunțită

Mod de preparare:

 1. Morcovul se dă prin răzătoarea mică (sau se mărunțește în blender), apoi se amestecă împreună cu uleiul, zahărul și apa minerală.

2. Într-un bol separat, se amestecă făina (cernută) cu praful de copt, sarea și scorțișoara.

3. Se toarnă amestecul de făină peste cel cu morcovi și, la final, se adaugă și nuca.

4. Compoziția se așază într-o tavă tapetată cu hârtie de copt sau unsă cu ulei și se pune în cuptorul preîncălzit la 180 °C pentru 40 de minute. Se face testul cu scobitoarea, apoi prăjitura se lasă la răcit în tavă.

5. Se taie și se împarte cu bucurie cu cei dragi.

 

acompaniament duminical

Lună de lună, revista Familia Ortodoxă e pentru noi ancoră, cuvânt de mărturisire și totodată de îmbărbătare. Fragmentul de mai jos m-a uimit, recunosc. Știam aceste lucruri, dar nu exprimate atât de clar. O să-mi cercetez mai cu osârdie atenția...

 

...

    E foarte probabil ca ingredientul fundamental în arta culinară monahală să-l reprezinte tocmai rugăciunea. Cred, totuși, că în meșteșugul bucatelor mănăstirești se mai află ceva, înrudit strâns cu rugăciunea, și anume o calitate care fără să fie strict duhovnicească o face posibilă: atenția. 

    Bineînțeles că monahul, și nu doar el, trebuie să lucreze toate, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „ca pentru Domnul și nu ca pentru oameni”. Dar pentru  a avea folos și a reuși să mențină acest standard înalt e nevoie, mai întâi de toate, de atenție. O atenție îndreptată atât către lucrul făcut, cât și dincolo de el, către rostul mai adânc al lucrurilor și al lumii, spre Dumnezeu. Trebuie, cu alte cuvinte, o adunare în sine și o regrupare a omului de la grijile cele multe și de la împrăștiere. Impresia de ordine deloc asupritoare sau sufocantă, curățenie sau frumusețe pe care o respiră multe mănăstiri vine, presupun, și din atenția și așezarea interioară a monahilor.

    Pe de altă parte, dacă omul contemporan, adică noi toți, ne facem remarcați prin ceva, e tocmai prin grija de multe, distracția neîntreruptă, fragmentarea și traiul în exterior, până în imperiul patologiei psihice. Suntem în permanență mișcați de cu totul alte lucruri decât cele care se petrec în prezent. [...]

    Neajunsul nu e doar acela că ratăm o întâlnire cu un prieten sau o masă bună, ci că ratăm întâlnirea cu Dumnezeu. „Suntem absenți din prezent. Și dacă nu suntem prezenți în prezent, nu suntem cu Dumnezeu. Dacă trăiesc în trecut sau în viitor, atunci nu trăiesc în prezent, iar Dumnezeu există doar în prezent. Dumnezeu nu se află în amintirile mele despre trecut și nici în fanteziile mele despre viitor”, observă Arhimandritul Maximos Constas. Drept urmare, ființa noastră se destramă încetul cu încetul printr-o legiune de obiceiuri nesănătoase, care fac imposibilă atât viața cotidiană cât și atenția la Domnul.

 

 (Ninel Ganea, în revista Familia Ortodoxă nr. 183, aprilie 2024)

 

verde-leurdă și verde-urzică*

...

Când am descoperit cartea Ierburi uitate acum doi ani, am zis tuturor prietenilor noștri despre ea [și, desigur, i-am convins pe mulți dintre ei s-o cumpere, la rândul lor]. Pentru mine, ideile Monei Petre au fost nu doar inedite, ci și terapeutice. Acum, ori de câte ori frământ un aluat verde, mă bucur și totodată mă relaxez. [Din cartea despre leurdă am aflat deunăzi cât de asemănătoare e structura clorofilei cu cea a hemoglobinei, deci efectul verdelui - mai abitir în cazul talasemicilor - nu e doar placebo.] La noi acasă, blatul de pizza înverzit cu spanac a devenit celebru și nici biscuiții cu urzici nu se lasă mai prejos. Băieții au fost încântați și de pâinea cu urzici și de lipii. Din această primăvară a ajuns și leurda pe masă. Nu s-a strecurat ușor [întâi am împrumutat cartea de la o prietenă, să mă conving că merită], dar știu sigur că de acum încolo se va tot găsi sub o formă sau alta în meniul nostru și abia aștept să încerc din rețetele din carte! Azi, spre exemplu, fiindcă mai aveam din leurda culeasă de la Bazoș, am înlocuit urzica [de la rețeta de biscuiți] și am copt niște biscuiți taaare buni! 

Chapeau Monei Petre, Simonei Großmann și Ancăi Corduban pentru așa cărți autohtone pline de inspirație! Chapeau și editurii aska pentru calitatea editării și pentru modul profesionist în care arată enciclopediile!

 

*Dacă vreți să descoperiți [sau să inventați] mai multe nuanțe aparte de verde împreună cu cei mici, vă recomand cartea Frunza de aur.

cât doarme ursul Dodo?

 

primăvara la Bazoș [II]

 

...

Înc-un picnic cu prieteni dragi, alte lemne cărate de copii, pași pe cărări în căutare de leurdă și de flori. Mai pe scurt, locul acesta ne devine tot mai drag. Când văd atâta verde, plămânii mei parcă prind aripi...

dihotomie

 

...

dintele,

suferind într-ascuns,

și vrând să se apere,

s-a calcifiat.

sufletul,

suferind într-ascuns,

și neștiind să se apere,

podoabă lumească și-a adăugat...

un gând cutremurător

 

...

Am găsit la Sf. Teofan Zăvorâtul un gând cutremurător pe care l-am citit și anul trecut, dar despre care uitasem. E bună acum reamintirea:

Pot da un singur sfat: lasă în urmă întreaga ta viață, oricât de lungă ți-ai făgăduit-o; stai la patul tău de moarte și cugetă: oare poate conștiința ta să îți făgăduiască ieșire bună din trup dacă aceasta te va afla așa cum ești acum? Dacă nu poate, să știi dinainte că în acea clipă vei fi gata să ridici dintr-odată greutatea a zeci, sute, mii de posturi, numai să primești milă - și mila nu îți va fi dată. Astfel, în loc să cunoști atunci răspunsul acesta amar, iată că ți se dă postul, unul singur fiindu-și de ajuns pentru a fi miluit: intră în el cu bărbăție și străbate-l după voia lui Dumnezeu. Cine știe, poate că este ultimul tău post și ultima ta miluire! Dacă-l vei irosi, altul să nu aștepți.

 

primăvara la Bazoș [I]

 

...

Toamna trecută ne-a cucerit pădurea de la Bazoș și-am vrut s-o regăsim cât mai degrabă, să ne bucurăm de verdele crud. Vremea a fost miiinunată! Am cules flori, am făcut picnic, copiii au cărat din nou lemne și și-au construit o colibă, am adunat și niscaiva leurdă [că tot a ajuns cartea] și-am respirat adânc aer curat... În pădure trăiești altfel...

am copt primii noștri „mucenici”

 

...

Ieri am avut o veritabilă zi preșuitoare, una dintre acele zile în care simt că nu mai pot răzbi... După cină, având casa foarte casa întoarsă de la un capăt la celălalt, ursul cel pofticios și-a amintit să mă întrebe dacă mai facem „mucenici”. Și anul trecut le promisesem, printasem o rețetă, dar n-am mai apucat să coc nimic... Acum, cu toată oboseala, mi-am zis că nu mai vreau să se repete povestea. Așa că am căutat repede și-am găsit o rețetă foarte faină, am pregătit aluatul [destul de repejor și de ușor] și l-am lăsat la dospit. Îmbrăcați în pijamale, George și Teodor m-au ajutat să formăm opturile și, pe când era trecut de ora 22, o mireasmă îmbietoare de cocă dulce a învăluit casa. George deja dormea, dar Teodor a venit să mă ajute să ungem mucenicii cu miere și să presărăm nucă. Eu, de bucurie, am uitat de toate nemulțumirile acumulate și de oboseală. [Cred că acesta a fost darul pe care l-am primit ca să-mi revin.] Am pus de colivă și apoi am dereticat și-am așezat toate lucrurile, ca să ne fie colțișorul pregătit de sărbătoare.

Dacă au fost buni „mucenicii”? Au fost cei mai buni și fotografia copiilor vorbește de la sine. Nu din zgârcenie m-am încăpățânat să-i coacem acasă. Mult mai ușor mi-ar fi fost să dau o comandă și să-i avem de-a gata. Am vrut să-i coacem acasă pentru ca cei mici să vadă și să învețe bucuria lucrului făcut împreună, dar și să crească având amintirea unor repere bine înrădăcinate din copilărie. Și ce rădăcină mai bună și mai sănătoasă decât ortodoxia? Poate peste ani își vor aminti că au copt împreună cu mami „mucenici” în cinstea Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia.

inimă în inimă

 

fereastra către Pietrar [în luna lui Mărțișor]

să oprim un pic timpul în loc...

 

i

terapie cu aer, soare și flori

 

...

Cea mai benefică terapie după o iarnă îndelungată de stat într-un apartament: să te plimbi prin grădină și să culegi brândușe, să întinzi rufele la soare în bătaia vântului, să stai la aer și să-l asculți cântând voios pe domnul pițigoi... și, desigur, să fotografiezi, să modelezi sau să desenezi flori.

Măgura, locul unde mestecenii sunt lumânări, iar brazii văpăi

 

...

Am scris de nenumărate ori despre roadele unui loc unde nu fusesem nicicând. Oare cum de-am putut? În mod sigur, pentru că lucrul vorbește despre sine și poartă acolo unde călătorește frumusețea, dragostea, dăruirea și osteneala mâinilor care l-au lucrat.

Acum, că am și văzut Măgura, știu că produsele maicilor sunt totodată rodul unui curaj uimitor de a muta [literalmente!] munții. Obștea locuiește la capătul lumii [venit din mijlocul orașului, n-ai crede că mai există oameni care trăiesc atât de izolați], într-un căuș de lângă o pădure fremătătoare de brazi, înconjurat de dealuri abrupte și surpante [am inventat acest cuvânt]. Aici viața se ia în brațe cu hotărâre, altfel nu se poate! În primul rând, se ia în brațe ÎNTOTDEAUNA cu rugăciune și cu încredințarea că Domnul lucrează ca binele să se răspândească. Altfel ar fi imposibil. Omenește este imposibil. Dar dangătul clopotului care răsună în fiecare dimineață până hăăăt departe e martorul dârzeniei unor oameni care au lăsat în urmă orice dorință de viață confortabilă pentru a se jertfi și a se ruga pentru întreaga lume. Eu am avut impresia că acel dangăt străbate și timpul, nu doar locul, că răsună în amintirea vremurilor în care colibele de ciobani de pe dealuri erau pline...

Am stat doar o zi [dovadă și fotografiile sărăcăcioase], vremea a fost rece și puiul cel mic, nelăsat să umble pe jos, mult s-a miorlăit... Dar cu câtă dragoste și cu câtă căldură ne-au primit!