...
Am scris de nenumărate ori despre roadele unui loc unde nu fusesem nicicând. Oare cum de-am putut? În mod sigur, pentru că lucrul vorbește despre sine și poartă acolo unde călătorește frumusețea, dragostea, dăruirea și osteneala mâinilor care l-au lucrat.
Acum, că am și văzut Măgura, știu că produsele maicilor sunt totodată rodul unui curaj uimitor de a muta [literalmente!] munții. Obștea locuiește la capătul lumii [venit din mijlocul orașului, n-ai crede că mai există oameni care trăiesc atât de izolați], într-un căuș de lângă o pădure fremătătoare de brazi, înconjurat de dealuri abrupte și surpante [am inventat acest cuvânt]. Aici viața se ia în brațe cu hotărâre, altfel nu se poate! În primul rând, se ia în brațe ÎNTOTDEAUNA cu rugăciune și cu încredințarea că Domnul lucrează ca binele să se răspândească. Altfel ar fi imposibil. Omenește este imposibil. Dar dangătul clopotului care răsună în fiecare dimineață până hăăăt departe e martorul dârzeniei unor oameni care au lăsat în urmă orice dorință de viață confortabilă pentru a se jertfi și a se ruga pentru întreaga lume. Eu am avut impresia că acel dangăt străbate și timpul, nu doar locul, că răsună în amintirea vremurilor în care colibele de ciobani de pe dealuri erau pline...
Am stat doar o zi [dovadă și fotografiile sărăcăcioase], vremea a fost rece și puiul cel mic, nelăsat să umble pe jos, mult s-a miorlăit... Dar cu câtă dragoste și cu câtă căldură ne-au primit!