mireasmă de Florar, în așteptarea lui Cireșar

 ...

Cel mai frumos și parfumat lan de mușețel pe care l-am văzut. 

[După cum era de așteptat, nu a rămas intact în urma vizitei băieților. 

Am reușit să culeg și eu un castron. Atât mi-au permis vremea și micul nostru koala...]

o zi aparte...

 ...

Astăzi e ziua de naștere a băiatului-cu-bube-de-cacao. Și ziua în care mama Lie, străbunica mea [acea femeie minunată care l-a crescut pe tata, și pe care noi am cunoscut-o doar din povești și dintr-o fotografie păstrată în camera mea și-a Tâlvanei], a trecut la Domnul... Și ziua în care, în urmă cu 26 de ani, venind spre casă de la fabrica de ață, tata vedea apa Oltului învolburată, parcă însângerată, parcă prevestindu-i o năpastă... Și chiar așa avea să fie, căci, ajuns în sat și-a găsit copilul cel mare, pe mine, aproape mort. Pe mama încremenită de durere și pe mine aproape moartă.

Astăzi e, din nou, ziua mea. Dar aproape nimeni nu știe asta. Abia anul trecut am aflat și eu, când mi-a spus tata telefonic: „La mulți ani și ție!” Până atunci nu știusem care e ziua celei de-a doua mele nașteri. Căci atunci s-a întâmplat o minune... Una dintre marile și mai presus de cuvinte minuni petrecute în familia noastră. Deși medical nu mai primisem nicio șansă, Doamne-Doamne mi-a redăruit sănătatea și șansa la viață. Unica mea amintire de atunci și, de altfel, de la acea vârstă e lumina care mi-a inundat întreaga ființă aflându-mă într-un salon de spital. Cred că am călătorit printre îngeri, dar nu era încă momentul să plec. M-am reîntors să rostesc împreună cu tata cele trei rugăciuni pe care le spuneam seară de seară înainte de culcare, m-am reîntors să alin durerea mamei... M-am reîntors pentru că Doamne-Doamne mai voia să împlinesc ceva, un rost pe care mă lupt zilnic să-l merit...

scurt răgaz de-o povceașcă

...

mă bucură orice lucru mic.

chiar și-o campanulă

într-un ghiveci de pe balcon...

iar cartea din imagine e o minunată sursă de inspirație pentru mine...

[răgazurile sunt scurte. uneori foarte scurte, dar revigorante și foarte necesare unei mame.]

ingredientul secret al tartei cu dovlecei

 ...

        Să tot fie 2-3 ani de când pregătesc această tartă cu dovlecei. În timpul verii o fac aproape săptămânal [pentru că e ușoară și savuroasă] și de fiecare dată are cu totul alt gust. E adevărat că brânza e mereu diferită, la fel și legumele, la fel și amestecul de ingrediente secundare [diverse mirodenii sau semințe] pe care le adaug din nevoia de a diversifica, dar cred că ceea ce contează cel mai mult e starea celui care gătește, iar ingredientul secret sunt gândurile... De aceea nu e de mirare că mâncarea de la mănăstire e întotdeauna cea mai gustoasă... Să fim [sau măcar să încercăm să fim], așadar, mâini plămăditoare de hrană în care s-a impregnat dragostea și bucuria, simplitatea și frumosul. Fără doar și poate, cei dragi vor simți asta în fiecare îmbucătură!

flori de lămâiță

 

cei doi frați. portret de Florar.

 

29

 ...

        O aniversare simplă. Fericită. Dimineață am primit un colier din tulpini de păpădii, adunate și împletite de George împreună cu Buuu. După-amiază, mergând cu Teo să-l strigăm pe Buuu care cosea, am primit o margaretă culeasă cu grijă din gard [cu mențiunea: „Uite, floarea e din partea lui Bogdan. Mai devreme a cerut cizmele să plece pe câmp să caute margarete, dar eu i-am spus că nu au înflorit...”], iar pe seară, străbătând multe ierburi ude, a adunat un buchet minunat din Topile. Trebuie că nu întâmplător mi le-am ales ca flori preferate... 

29 din 92. O aniversare simplă. Fericită. Fericită pentru că am fost împreună...

Florar acasă...

 

28 + 364

 ...

astăzi, în prag aniversar, am dat timpul înapoi cu zece ani [da, chiar atât a trecut de la terminarea liceului!] datorită vizitei lui Sherlock și a Dianei. am scotocit după album și-am râs la amintirea multor pățanii din adolescență. am împărțit cu ei o mare [pentru că era plină de mult acumulatul dor] povceașcă după-amiazică și m-am bucurat [nemărturisit] încă o dată că am așa prieteni neprețuiți... în liniștea nopții, am recitit cuvintele așternute de Sherlock la finele Lazărului. întotdeauna a știut că pună miez în doar câteva rânduri. zece ani mai târziu nu pot să constat decât că... nimic nu s-a schimbat. încă „joc teatru foarte bine...”

Floarea-Soarelui sau o prietenie-zi-de-sărbătoare

 Sursa foto: chiar ea, Floarea-Soarelui

...

Când cineva te vizitează aproape săptămână de săptămână timp de patru ani și patru luni, nu ai cum să nu te atașezi de acel om. Când împarți alături de acel om zeci, poate sute de povcești, când acel om îți este alături și în momentele de bucurie, dar și în cele dificile și neașteptate ale vieții, el ți se cuibărește în inimă și acolo va rămâne mereu...

La noi acasă, timp de patru ani și patru luni [încă îmi plac calculele de bază] sărbătorile au fost mai dese, căci fiecare zi în care ne vizita Floarea-Soarelui era o sărbătoare. Chiar dacă eram obosită, mă mobilizam mai repede să reușesc să coc ceva dulce [deși, de multe ori se întâmpla să aducă ceva din oraș sau ceva făcut de ea] și să-mi risipesc stările de white hair day... Eu pregăteam ceaiul sau cafeaua, ea aducea poveștile. Aducea tolba ei, o deșerta, apoi o aștepta cuminte pe-a mea. Uneori era ea „nevorbită”, alteori nu mă mai opream eu... Floarea-Soarelui ne-a privit de la începutul poveștii noastre crescând doicaunul, apoi ne-a fost părtașă bucuriei venirii pe lume a Micului Dar [mereu zicea că e singurul copil pe care l-a văzut periodic încă din burtica mamei], apoi a Și Mai Micului Dar [fiind singura care, în afara nașului, a mai participat la Botezul lui]. M-a îmbrățișat din tot sufletul când am avut nevoie, am plâns împreună în unele momente grele, mi-a adus cărți, flori, ciocolată, daruri mici [alese de prin minunate peregrinări sau descoperite la oameni simpli din oraș], plăcintă cu mac sau plăcintă cu dovleac de la libanezi... oh, și nelipsitele și neprețuitele scrisori, care-mi prelungeau bucuria de fiecare dată...

A fost de când am cunoscut-o în căutarea sensului vieții ei. Și, psiholog de profesie, nu a căutat puțin. A ajuns până în India, ca mai apoi să constate că ceea ce își dorea era foarte aproape de ușa casei ei. Atunci a mulțumit și nu a mai așteptat pe la uși străine. Doar că ceva încă îi lipsea, așa că acum a acceptat o ședere într-un lan de flori ale Soarelui, pentru ca, văzându-le pe ele, să înțeleagă dacă acolo este și locul ei cu adevărat.

Mi-e tare dor de tine, dragă Ani, de tine venind la noi cu inima deschisă și îmbucurătoare... Mi se pune un nod în gât [pesemne că sunt egoistă, te voiam mereu aici aproape], la fel cum am pățit și când te-am îmbrățișat înainte de plecare, dar totodată mă bucur din suflet pentru acest dar care ți-a fost oferit, deloc „întâmplător”. Să ne purtăm reciproc în cântecul inimii, acela care nu se sfârșește și care pe toate le desăvârșește... 

[Aceste gânduri s-ar fi vrut scrise din 1 aprilie. Însă abia acum s-au așternut cuvinte...]

5 ani... 5 cuvinte...

 ...

dorindu-și o unire curată,

într-o catedrală albă,

un băiat pășește de mână cu o fată.

inimile stau să le sară din piept,

toți cei dragi și toți sfinții îi privesc drept...

au trecut 5 ani de-atunci.

doicaunul

au trecut prin foarte multe,

grele sau mărunte,

și-au primit în dar doi prunci:

izvoare de copilărie

ca viața lor împreună 

mereu un nou început

să le fie.

Despre cum au prins viață Ernest și Celestine

Personaje create de Gabrielle Vincent

Cărți publicate de Casterman și Frontiera

Jucării aduse la viață de Linde

 

...

Cine sunt Ernest și Celestine? Noi am făcut cunoștință cu ei prin intermediul aparițiilor editurii Frontiera, iar ulterior am cumpărat câteva și în limba franceză.

Celestine e un copil poznaș, care se necăjește repede [când află că afară plouă și nu mai pot pleca la picnic, sau când îl pierde pe pinguinul Simeon, jucăria ei preferată, sau când află că un străin le-a ocupat cabana proaspăt construită etc.], dar și un copil empatic și doldora de idei [când face pe infirmiera lui Ernest sau când îi propune lui Ernest să cânte pe stradă pentru a strânge bani și a putea repara podul], un copil pe care prietenia [casa li se umple de șoricei cât ai zice... chiț!] îl ajută să crească armonios.

Ernest e un uriaș grijuliu care nu ezită să se pună la mintea copiilor [când pleacă la picnic pe o ditamai ploaia, sau când se lasă îmbrăcat haios de Celestine pentru a cânta pe stradă, sau când se deghizează în Moș Crăciun etc.] și care găsește în orice situație dificilă o idee salvatoare [când coase un nou pinguin, nemaiputând face rost de un altul la fel].

Știind cât îi îndrăgește George, am întrebat-o la un moment dat pe Linde dacă crede că i-ar putea coase pe Ernest și Celestine. Fără a-mi promite nimic atunci [să fi fost februarie, nu mai știu exact], ea a căutat idei și ni i-a dăruit în prima parte a lunii aprilie. Băieții au fost încântați și s-au jucat mult cu ei, George improvizând scene din poveștile pe care le avem. La fel și eu! Îmi sunt tare dragi pentru că știu că au prins viață din dorința unei mame de a dărui bucurie. Și ce poate fi mai frumos de atât? Mulțumim, dragă Linde!

polifonie de Florar

 

...

E una din acele zile când te prinde seara, te uiți în jurul tău și toate sunt nelalocul lor, deși le-ai strâns și le-ai aranjat de sute de ori de când te-ai trezit. Te simți ca Absolut nimic, acel cățeluș invizibil imaginat de Wanda Gag, și spui și tu asemenea lui „mă-nvârtesc până amețesc, mă-nvârtesc până amețesc, mă-nvârtesc până amețesc...”; nu ca să devii vizibilă, ci ca să devii vizibil liniștită... Dar cum, când vasele așteaptă în chiuvetă [și nu e ca și cum n-ai mai spălat câteva rânduri azi], trebuie să mai pregătești ceva pentru cină, uscătoarele de haine sunt pline, mașina tocmai a terminat un alt ciclu, un maldăr de rufe uscate e pe fotoliul din dormitor așteptând să fie puse în dulap, altele să fie călcate, altele sortate pentru că le-au rămas mici copiilor?... Puiul cel mic are erupție dentară și nu vrea să mănânce mai nimic. Vrea doar lapte ca să se liniștească. Vrea doar în brațe, iar când trebuie totuși să-l lași jos plânge din orice, cade pe loc drept, țipă și lacrimile de crocodil i se rostogolesc furtunoase pe obraji. Puiul cel mare, după ce se trezește din somnul de după-amiază îl ia pe „nu” în brațe [orice-ar fi - pus ochelarii, gustare, joacă, schimbat haine, ieșit afară etc. ] și e, la rându-i, un mare Prinț Miorlau. Îți vine să-ți iei câmpii... Ești meteosensibilă [da, poți folosi acest eufemism la nevoie, numai să nu devină un obicei], ai vrea câteva minute în care să le poți pune pe toate la locul lor. Ai vrea să fii calmă, dar nici măcar cănile de orzo nu-și mai fac efectul, iar ciocolata din dulap aproape s-a terminat. Oricum, ți-ai rugat soțul să nu mai cumpere [deși știi că o să mai facă asta; tot pentru tine, pentru dățile când vine de la cumpărături și-l întrebi obosită: „Dar, nu mi-ai luat și mie o ciocolată...?” ]. Au trecut alte două minute de când te învârtești, iar puiul cel mic te caută; nu-l lăsa pentru că altfel iarăși țipă și geamurile sunt deschise toate. A, scutecul e plin din nou, trebuie schimbat. Și năsucul curățat. Și unghiile tăiate, deja a mai trecut o săptămână și e ca un tigrișor cu ele. Puiul cel mare vrea iaurt. Cu müsli și cu stafide. Și cu stafide goale. Adică și stafide în iaurt, și separat. Știi, da? Ce pregătești pentru cină? Mașina de spălat a terminat, nu uita să scoți rufele din ea. A, și ieri n-ai apucat să uzi florile din balcon, unele sunt aproape pleoștite iar. Oh, oare să mai bei un orzo? Să speli vasele și puteți pleca în Botanic. Unde-i puloverul celui mic? Unde-s mănușile de biciclist ale celui mare? Ghiozdanul era pregătit, unde l-ai pus? Gata, bine, cauți să te liniștești. Doi ochi negri îți cer asta împăciuitor... Câteva minute de mers cu mașina. Ajungeți în colțul de pădure din mijlocul orașului. Predai ștafeta și te predai naturii. Aduni un buchet de anemone, asculți florintele în pini, privești cei doi ochi calzi și iubitori și-ți spui că asta e... ești mamă și trebuie să înveți constant să te lupți cu tine însăți pentru a fi mai bună. Diseară plănuiești să stai să scrii. Aseară ai adormit, și alaltăseară, și cu o seară înainte, și săptămâna trecută la fel...

astăzi lumea întreagă în lumină s-a înveșmântat

 

așteptare pâlpâindă

 

...

O, Lumină!

Tu,

îndelung pândită,

de mult timp dorită,

intens căutată,

foarte așteptată...

ne-am făcut mâinile căuș,

ni le-am făcut umbrele,

dar tot n-am putut opri vântul cu ele...

lumânarea ne-a fost stinsă,

iar și iar,

și, privind în urmă,

de-ar fi fost simbolic doar...

O, pâlpâiri plăpânde, 

prea ușor 

și

 prea devreme

frânte!