Sursa foto: chiar ea, Floarea-Soarelui
...
Când cineva te vizitează aproape săptămână de săptămână timp de patru ani și patru luni, nu ai cum să nu te atașezi de acel om. Când împarți alături de acel om zeci, poate sute de povcești, când acel om îți este alături și în momentele de bucurie, dar și în cele dificile și neașteptate ale vieții, el ți se cuibărește în inimă și acolo va rămâne mereu...
La noi acasă, timp de patru ani și patru luni [încă îmi plac calculele de bază] sărbătorile au fost mai dese, căci fiecare zi în care ne vizita Floarea-Soarelui era o sărbătoare. Chiar dacă eram obosită, mă mobilizam mai repede să reușesc să coc ceva dulce [deși, de multe ori se întâmpla să aducă ceva din oraș sau ceva făcut de ea] și să-mi risipesc stările de white hair day... Eu pregăteam ceaiul sau cafeaua, ea aducea poveștile. Aducea tolba ei, o deșerta, apoi o aștepta cuminte pe-a mea. Uneori era ea „nevorbită”, alteori nu mă mai opream eu... Floarea-Soarelui ne-a privit de la începutul poveștii noastre crescând doicaunul, apoi ne-a fost părtașă bucuriei venirii pe lume a Micului Dar [mereu zicea că e singurul copil pe care l-a văzut periodic încă din burtica mamei], apoi a Și Mai Micului Dar [fiind singura care, în afara nașului, a mai participat la Botezul lui]. M-a îmbrățișat din tot sufletul când am avut nevoie, am plâns împreună în unele momente grele, mi-a adus cărți, flori, ciocolată, daruri mici [alese de prin minunate peregrinări sau descoperite la oameni simpli din oraș], plăcintă cu mac sau plăcintă cu dovleac de la libanezi... oh, și nelipsitele și neprețuitele scrisori, care-mi prelungeau bucuria de fiecare dată...
A fost de când am cunoscut-o în căutarea sensului vieții ei. Și, psiholog de profesie, nu a căutat puțin. A ajuns până în India, ca mai apoi să constate că ceea ce își dorea era foarte aproape de ușa casei ei. Atunci a mulțumit și nu a mai așteptat pe la uși străine. Doar că ceva încă îi lipsea, așa că acum a acceptat o ședere într-un lan de flori ale Soarelui, pentru ca, văzându-le pe ele, să înțeleagă dacă acolo este și locul ei cu adevărat.
Mi-e tare dor de tine, dragă Ani, de tine venind la noi cu inima deschisă și îmbucurătoare... Mi se pune un nod în gât [pesemne că sunt egoistă, te voiam mereu aici aproape], la fel cum am pățit și când te-am îmbrățișat înainte de plecare, dar totodată mă bucur din suflet pentru acest dar care ți-a fost oferit, deloc „întâmplător”. Să ne purtăm reciproc în cântecul inimii, acela care nu se sfârșește și care pe toate le desăvârșește...
[Aceste gânduri s-ar fi vrut scrise din 1 aprilie. Însă abia acum s-au așternut cuvinte...]
