...
Astăzi e ziua de naștere a băiatului-cu-bube-de-cacao. Și ziua în care mama Lie, străbunica mea [acea femeie minunată care l-a crescut pe tata, și pe care noi am cunoscut-o doar din povești și dintr-o fotografie păstrată în camera mea și-a Tâlvanei], a trecut la Domnul... Și ziua în care, în urmă cu 26 de ani, venind spre casă de la fabrica de ață, tata vedea apa Oltului învolburată, parcă însângerată, parcă prevestindu-i o năpastă... Și chiar așa avea să fie, căci, ajuns în sat și-a găsit copilul cel mare, pe mine, aproape mort. Pe mama încremenită de durere și pe mine aproape moartă.
Astăzi e, din nou, ziua mea. Dar aproape nimeni nu știe asta. Abia anul trecut am aflat și eu, când mi-a spus tata telefonic: „La mulți ani și ție!” Până atunci nu știusem care e ziua celei de-a doua mele nașteri. Căci atunci s-a întâmplat o minune... Una dintre marile și mai presus de cuvinte minuni petrecute în familia noastră. Deși medical nu mai primisem nicio șansă, Doamne-Doamne mi-a redăruit sănătatea și șansa la viață. Unica mea amintire de atunci și, de altfel, de la acea vârstă e lumina care mi-a inundat întreaga ființă aflându-mă într-un salon de spital. Cred că am călătorit printre îngeri, dar nu era încă momentul să plec. M-am reîntors să rostesc împreună cu tata cele trei rugăciuni pe care le spuneam seară de seară înainte de culcare, m-am reîntors să alin durerea mamei... M-am reîntors pentru că Doamne-Doamne mai voia să împlinesc ceva, un rost pe care mă lupt zilnic să-l merit...