nesaț de frumos

...

Pentru că n-o să mă satur nicicând să caut frumosul, n-o să fie nicicând îndeajuns de multe cotoare de răsfoit, de citit și de iubit în biblioteca noastră...

 

cioc-cioc, Sibiu!

 

...

Străzile centrale ale Sibiului sunt pentru mine înțesate cu nenumărate amintiri pentru că timp de 8 ani le-am străbătut de sute, de mii de ori în postura de liceană și de studentă...

Acum, după o lungă pauză, le-am regăsit din postura de „mama urs”, bucuroasă de bucuria celor mici și de revederea lui Sherlock, prietenul de nădejde care s-a mutat în orașul unde astăzi se găsesc cele mai multe tablouri ale lui Van Gogh.

de Crăciun

 

Ajunul copilăriei mele

     „noi ieșim afară, Dumnezeu intră-n casă...”

...

„Vedeți, mă, că lala Floare dă iogenii!” Cu povești și șușoteli o noapte întreagă alături de băiatul-cu-bube-de-cacao și sora lui, cu trezit dis-de-dimineață și pornit prin sat, încă pe întuneric, prin zăpada foșnitoare, proaspăt așternută, cu vestit Nașterea din casă-n casă și cu traiste îndesate de colindreț [așa li se spune în satul meu natal dulciurilor pe care le primesc colindătorii]. Cu nas, obraji, mâini și picioare înghețate - dar e oare vreun copil pentru care frigul are întâietate în fața bucuriei? Cam așa era începutul zilei de Ajun în copilărie... 

Acum zăpada a devenit mult prea rară în preajma Crăciunului, iar copiii care vin să vestească bucuria cântă troparul din curte... I-am zis și tatei că mie-mi plăcea să intrăm în casă, chiar dacă asta însemna de multe ori că strâmbam un pic din nas simțind mirosul de varză proaspăt scoasă de la murat sau de sarmale deja fierbând pe sobă. Mulți bătrâni dintre cei care ne primeau au trecut la cele veșnice, inclusiv lala Floare cea firavă și domnul din capul satului care an de an ne dădea fiecăruia câte-o ciocolată nemțească. Parc-a fost demult, demult, deși sunt abia 20 de ani de-atunci...

Micul Dar așteaptă iarna

 

împachetând brăduți

 

...

Deși e o activitate care cere timp, când ești omul care împachetează și scrie mesaje pe cadouri, ajung prin mâna ta frânturi de artă îmbucurătoare de suflet. 

Unii oameni chiar fac lucruri frumoase!

recomandare de carte de Crăciun

„Aflate sub semnul Nașterii Domnului, povestirile din această carte reprezintă un minunat prilej pentru a reflecta asupra umanității noastre. Compasiunea și umorul luminos, idealurile creștine și realitatea brutală a grijilor lumești, raza caldă a bunătății eroice, melancolia vremelniciei celor pământești își găsesc reflecția în aceste minunate texte din fondul clasic al literaturii ruse și universale. Cititorului iubitor de frumos și de emoție autentică acest buchet de rare flori literare îi va aduce, fără îndoială, bogăție sufletească dăinuitoare.”

 ...

Când am răsfoit online cărțile nou apărute, mi-a atras atenția mai degrabă volumul de povestiri de la Contramundum [pe care abia aștept să-l citesc și în care am văzut că se regăsesc povestioarele despre Vanka și doctorul Pirogov] decât cel de mai sus, apărut la Sophia. Și totuși, când mi-au ieșit în cale fetița și brăduțul, instinctul m-a îndemnat să deschid cărticica și, bineînțeles, am luat-o acasă. În aceeași seară am citit cu copiii prima povestioară, „Copilul și nebunul”, pe care George a mai vrut s-o audă de 2 ori după aceea. Pe celelalte le-am parcurs singură [ei au cerut alte cărți în ultimele zile], dar plănuiesc să li le citesc în perioada următoare. De ce? În primul rând pentru că prezintă viața altfel decât suntem obișnuiți s-o cunoaștem sau, mai bine zis, altfel decât o trăim noi acum. Pentru că toate personajele din cele 6 povestioare sunt de o profunzime aparte, de la fetița Katia care fuge noaptea de acasă pentru a merge la Betleem, la Serioja care se îmbolnăvește și moare pentru dreptate, la copiii familiei Merțalov, cărora apariția doctorului Pirogov le schimbă destinul.

Un dar cât se poate de simplu, dar aparte pentru Crăciun. Noi am dăruit-o și o vom mai dărui...

care este tâlcul acestora?

 ...

’ 

    Aproape niciodată, cu nimenea, nu se întâmplă să existe un echilibru între nevoi și cele ce vin asupră. Unii tânjesc după liniște și tihnă, iar această tihnă nu li se dă; alții doresc tovărășie, zgomot, activități, dar rămân în singurătate, uitați, ocoliți. Iar aceasta aproape întotdeauna și pretutindenea: sau este prea mult de lucru, sau nu ai ce face; sau ești sfâșiat din dragostea celor ce trag către tine, sau nu mai poți din pricina singurătății apăsătoare. Mai „rău” decât toate este faptul că, în cele mai multe cazuri, omul întâmpină în viață contrariul a ceea ce caută. Care este tâlcul acestora? Poate că oamenii sânt puși într’o stare de conflict, în condițiile divergențelor între voințe, ale nepotrivirii viziunilor, în condițiile neputinței materiale de a-și împlini cele întreprinse de ei, în viziunea lor creatoare și altele asemenea, spre a ne cunoaște noi toți mărginirea și a căuta nemărginirea, absolutul, cele netrecătoare, deplina desăvârșire, printr’o mai mare încordare a întregii noastre ființe.

               Acum doi ani, când am călătorit către Răsărit, acolo am văzut cumplita sărăcie, o viață încă a „erei de piatră”, a primelor capitole din Biblie, m’a izbit acel tablou, și mi-a venit gândul că tocmai în vârtutea acestei condiții sălbatice, fără apărare, s’a aprins anume acel foc ce s’a pogorât din cer, pe care Hristos ni l-a adus. Întorcându-mă în Europa, în mediul celor care trăiesc în condiții de confort și, adesea, de prisos de bogăție materială, m’a izbit satisfacția oamenilor în acest plan material și lipsa capacității de a cuprinde în adâncul ființei lor ideea veciniciei, de a trăi această vecinicie încă de aici. Ceea ce uimește cel mai mult duhul meu este lipsa adevăratei rugăciuni în lumea noastră contemporană. Chipul omului s’a înjosit până la totala neputință de a crede în faptul că Tatăl nostru este Făcătorul a tot ce este, Tată adevărat, apropiat. Sânt convins că oamenii, cu cât mai mult își vor pierde chipul și asemănarea cu Făcătorul, cu atât mai greu le va fi să-și rezolve toate celelalte probleme.

 

                                                                        (Sf. Sofronie Saharov, în Scrisori către familia Protoiereului Boris Spark)

 

duc copiii-n pumni lumină...

 

Cum să nu-i iubești, chiar și numai privindu-i? 

reîntoarcerea într-un salon alb și doamna Farago

Dragă Foarte Micule Dar,

Iată că până la urmă, târâș-grăpiș, vrând-nevrând și tot tărăgănând, am ajuns și împreună într-un salon alb. La fel ca în cazul fraților tăi mai mari, pentru resuscitarea doamnei Moglob, moștenirea mea de familie. Am avut zile cu mare strângere de inimă, dar am ascultat sfatul înțelept că suntem în mâinile lui Dumnezeu, așa că, nădăjduind că acest lucru e spre binele tău, am acceptat. Dacă a fost ușor? Da, a fost mai ușor decât mă așteptam dintr-un anumit punct de vedere. Dacă a fost greu? Da, a fost mai greu decât mă așteptam și-mi aminteam din alte puncte de vedere... A fost și dureros, dar a trecut și-n câteva zile va trece complet. Acum sunt înapoi pe „câmpul de luptă”, ar trebui cu forțe proaspete [poate pe planeta B156, că eu una nu le simt].

Ei, dar dacă n-aș fi mers, cum mi-aș fi amintit de suferința din spital? În iureșul în care sunt acaparată zilnic uit că alți oameni zac bolnavi în saloane albe, în care se întorc, poate, lunar pentru tratament... Și, bineînțeles, n-aș fi cunoscut-o nici pe doamna Farago [nu, nu era rudă cu poeta], o figură de poveste. Timp de o zi și-o noapte a fost colega mea de salon [singura colegă într-un salon cu 11 paturi pentru că alte trei doamne au fost externate până după-amiază] și mi-a făcut capul calendar [George a fost curios să știe ce înseamnă asta]. Biata bătrânică era foarte dornică de vorbă [locuind singură, clar era „nevorbită”, cum zice cineva drag], iar eu, extenuată, îmi doream liniște și să pot citi ceva de îmbărbătare. Prin urmare, o combinație nu prea reușită; m-am sacrificat cât am putut... Am aflat, fără să întreb și fără să vreau, povestea nepoților [din partea surorii care suferă de sindromul Munchausen] plecați în Italia, dar și pe a celor care locuiesc în oraș și au un bebeluș de un an, născut prematur, pe care-l cocoloșesc cu tot soiul de daruri aduse din afară. Am aflat și despre vecinul care dă pe toată lumea în judecată și cheamă poliția pentru orice fleac sau închipuire, despre garsoniera în care locuiește, despre emisiunile pe care le urmărește și tot felul de nimicuri din viața de zi cu zi. Subiectul preferat era însă acela despre familia din Italia. Pe la ora 10 seara [da, de data asta a trebuit să înnoptez acolo] nu mai puteam de oboseală, nu mai suportam acul cel dureros din mâna dreaptă și nici lumina deranjantă a neonului. Voiam doar să fie liniște și să mă pot odihni. În cele din urmă, a înțeles și doamna Farago - îi dădeam răspunsuri cam monosilabice. După ce m-a întrebat dacă am un somn iepuresc, mi-a mărturisit că dumneaei se mai sperie în somn, că visează mult și că fără pastile nu poate dormi. Prin urmare, și-a luat medicamentul, s-a înfofolit bine cu pătura [eu nu mai puteam de cald] și-a adormit cât ai zice pește. Eu? Eu am rămas să mă foiesc, pentru că de adormit n-am reușit. Măcar stinsesem neonul, dar ceasul de pe perete ticăia, doamna Farago începuse să sforăie, tu făceai întinderi, patul era inconfortabil și cearșaful nu avea elastic. Într-un cuvânt: voiam acasă! Cred că în jurul orei 1 am ațipit o oră și ceva, apoi am mai avut câteva răgazuri de sferturi de oră și aia a fost odihna din acea noapte. Doamna Farago a dormit aproape neîntoarsă până dimineață.

A fost greu și-a fost ușor. A trecut și asta, vor mai veni și altele [oho, câte și mai câte!]. Îmi vin acum în minte cuvintele pe care mi le-a spus un om mare [MARE cu adevărat!] în urmă cu 2 săptămâni: „Hai, Georgiana, hai! Bucură-te și taci din gură!” Mă bucur și sunt recunoscătoare pentru fiecare zi în care ești în burtică [n-am mai apucat să scriu, dar când mi-e greu iarăși îmi imaginez că voi naște prematur], însă cu răbdarea și tăcutul din gură e mai greu. Îmi dau silința cât pot...

cu dragoste, purtătoarea planetei tale 

dimineți de Brumar cu Dodo

 

...

E-o bucurie care nu încape în cuvinte să vezi un copil crescând și învățând zi de zi o mulțime de lucruri. Dodo nu e doar un ursuleț drăgălaș, ci și un învățăcel foarte curios și uimitor de perseverent...

vulpe la fereastră

 ...

Arunci o ultimă privire înspre Pietrar înainte să pleci. Știi că o să-ți fie dor de razele blânde care scaldă după-amiaza acest loc. Toată natura îți șoptește că acasă deja așteaptă să te întorci...

clipe însorite de Brumărel

 ...

Copiii n-au mai vrut să doarmă de prânz săptămâna asta. Au stat mai mereu afară și-au zburdat cât i-au ținut puterile [George, cel puțin, a fost de neoprit]. Și, deși Tomnișoara a fost răcoroasă bine dimineața și seara, în timpul zilei am avut parte de mult, mult soare. Am fost cu Buuu pe Tătăruț, unde culorile pădurii sunt acum într-o armonie simfonică, șangalii [termen născocit, desigur, de Dodo] s-au urcat și pe casă și-au cotrobăit prin podul cel vechi [pentru dățile viitoare ne rămâne de recondiționat acel cuier de pe vremea străbunicilor], am adunat muulte pere și-am copt 2 plăcinte [una de post, alta de dulce], am vizitat-o pe muma sau a venit ea pe la noi [da, se topește de dragul strănepoților!], am făcut picnic în grădină cu Tâlvana [vorba vine, că ei s-au risipit și-am rămas eu la citit - pân-am adormit...]; într-un cuvânt, au fost zile în care toamna ne-a mângâiat chipurile cu foșnet blând și-am respirat frumusețea naturii... Mulțumim, Doamne-Doamne, pentru daruri...

Bunicule, pădurea ta e de poveste!

 

8 ani mai târziu

Așa a început:

stupefiat

nespus 

auscultăm

împreună

creștem 

răbdând
creștinește

jertfelnic

consimțire
păzire

cruce

prezență.

Și așa continuă:

  © Foto: prietenii noștri dragi, Suru

„c-am ales(s) a aștepta, mă-nveți în fiecare zi câte ceva despre inima mea. c-am ales(s) a nu pierde nădejdea. iată-te acum alăturea! c-am ales(s) a ne da mâna, ce frumos a început povestea! nu-i așa, domnule Dar? acum că zâmbești, sper că mă vei ierta c-am ales(s) a coda aste rânduri ca să nu prea înțeleagă lumea...”

Asta scriam în urmă cu 8 ani, îndrăgostită, visătoare și recunoscătoare. Nu știam cum o să fie, nu aveam niciunul dintre noi planuri matematice. Eram două jumătăți de suflet regăsite, cărora un bunic înțelept le spusese răspicat că „iubirea se cere păzită de oarba ispită”. Acum știm mai bine ce înseamnă asta și parcă au mai trecut câțiva ani peste noi, cum mi-a scris cineva drag văzând fotografia de mai sus... Au trecut destul de multe, iar eu încă sunt îndrăgostită, visătoare și recunoscătoare, deși viața ne-a dat uneori pumni, alteori picioare [din mila lui Doamne-Doamne, mie mi se dau și acum din burtică zilnic pumni și picioare], uneori ne-a mângâiat și alteori ne-a dărâmat. 

Îți mulțumesc, dragă Dar, pentru tot. În primul rând pentru ceea ce ești zi de zi pentru mine...

povceașcă de la castAna

 ...

„În cele din urmă cred că am ajuns la concluzia că nu trebuie să planific prea mult, că poate mâine viața se oprește; mai bine să le iau pe fiecare pe rând, în tihnă, și să mă bucur de fiecare pas fără alergături. Poate asta a venit și odată cu treizeci-ul. La tine cum e la treizeci?”

Treizeci-ul meu n-a mai încăput în plic [domnii Miorlau înainte să termin s-au trezit], poate data viitoare. Mereu [adică aproape zilnic] deschid cutia. La începutul lunii pentru că știu că trebuie să ajungă revista, apoi pentru că am rămas un copil curios și-mi doresc să mai primesc, ca altădată, plicuri cu povești de la oameni dragi... Aceste ocazii speciale au devenit însă rarisime [dar ce bucurie când se întâmplă!], și asta în primul rând pentru că eu m-am transformat în plic-poveste-și-scrisoare întâi și întâi pentru copiii noștri... Nimic atipic, orice mamă face asta. 

te ridici și mergi mai departe

 

....

Citatul mi-e mult mai potrivit acum decât în urmă cu vreo două săptămâni, când am scos cartea lui Mackesy din raft și-am recitit-o... E a doua oară când aproape îmi pierd vocea anul acesta. Acum însă sunt și Teo cu George răciți. Acum e și Foarte Micul Dar, care crește voinicește în culcușul lui, iar doamna Moglob îmi tot zice peste umăr: caruselul e pentru că în curând va trebui să-ți porți pijamalele roz într-un salon alb...

tu 32 [ei 3 și noi 2]

...

Dialog recent între Dar și Teo [în contextul unei mămoșenii accentuate din partea piticului]:

Dar: - Teo, tu ești mămos?

Teo: - Nuu, tu ești mămos! Că tot stai pe lângă mama mea!

 

Iată, dragul meu, prima aniversare în care suntem cinci! [A crescut și Foarte Micul Dar, însă în poză se vede mai puțin.] Că ne vine sau nu a crede, trec anii... Copiii cresc, iar nouă ne apar din ce în ce mai multe fire albe. Cele pe care ți le doresc, inima ta prea bine le știe...

3 rețete simple de toamnă

 

...

E toamnă și ne bucurăm cu toții de roadele ei darnice. Cum îmi propusesem din vară să pregătesc și sirop de cătină, l-am trimis pe Dar la piață, apoi am tot scotocit după rețete, găsind în cele din urmă una foarte simplă și delicioasă. E o rețetă la rece, iar sucul se păstrează foarte bine la frigider. Acum am făcut a doua oară [avându-l ca ajutor entuziast pe Dodo, care nu voia nicicum să doarmă] pentru că, spre bucuria noastră, au prins și copiii drag de el. „Beau suc cătină pentru sânge, mami”, mi-a zis Teo amintindu-și de poveștile mele cu sucul de sfeclă. Rețeta am luat-o de aici, unde e foarte frumos scrisă și explicată.

Apoi, pentru că azi reîncepe și cursul de muzică împreună cu atelierul de povești, trebuia să găsesc ceva de ronțăit de pregătit pentru copii. O prietenă mi-a dat ieri ideea de a face niște biscuiți sărați, poate crackers, dar mie nu mi-a surâs inițial. Mâncasem o singură dată de la brutăria cea faină din oraș, dar mi s-au părut prea tari și nici copiii nu au fost încântați de ei. Și totuși, pe seară, mi-am amintit de recomandările din dosarul verde al lui Dar, unde-am găsit fix o rețetă de crackers. Părea foarte ușor de făcut, așa că am zis să-ncerc întâi pentru noi; apoi, bucuroasă tare de rezultat, am suplimentat porția ca să ajungă și pentru copii.

Aceasta e rețeta doamnei Maria Varga de crackers din făină integrală și semințe:

Ingrediente: 200 g făină integrală de grâu, 40 g amestec de semințe de floarea-soarelui, dovleac și semințe de in, 1 + 1/2 linguriță de praf de copt, 3/4 linguriță de sare, 1 lingură de ulei de măsline, 120 ml apă.

Mod de preparare: Preîncălziți cuptorul la 200 °C. Într-un castron se adaugă ingredientele solide, se amestecă și apoi se adaugă ingredientele lichide. Se amestecă și se frământă cu mâna până când este un aluat neted. Pe o hârtie de copt rotiți aluatul cât mai subțire și uniform posibil. Tăiați-l cu un tăietor de pizza pe lungime și lățime. Mutați cu atenție hârtia de copt cu biscuiții pe o tavă de copt. Coaceți-i în cuptor timp de aproximativ 20 de minute (până când devin crocanți).

Apoi, pentru că mai voiam și altceva, mi-am amintit și de biscuiții cu măsline ai Laurei Adamache, pe care i-am mai făcut în urmă cu ceva timp și care ne-au plăcut. Și uite-așa am umplut cutia de ronțăit, care să acompanieze povestea Gerdei Muller despre ploaie.

Pentru mamele care vor să încropească rapid ceva sănătos de băut sau de ronțăit pentru copii, recomand cu drag aceste rețete.

portret al ploii în cărțile pentru copii

         

...

Am scris de mai multe ori cât de mult rezonez cu stilul Gerdei Muller și cum cărțile ei mi-au lărgit perspectiva asupra simplității și a frumuseții naturii. Astăzi colecția noastră s-a îmbogățit cu minunata „Where do they go when it rains?”, pe care mi-o doream de mult pentru copii și care nu mi-a dezamăgit așteptările. Cred că nu era un moment mai bun în care să ajungă la noi decât în acest început tomnatic destul de ploios.

Și pentru că am vrut de multă vreme să las câteva recomandări de cărți pentru copii deosebite cu și despre ploaie, în fotografiile de mai jos găsiți destule motive pentru care băieții noștri iubesc ploaia.

1. Ernest și Celestine la picnic, Gabrielle Vincent

Editura Frontiera

Acum 3 ani, pe când Teo era în burtică, am luat această minunată carte de la librăria Citilă [care era, pe atunci, proaspăt deschisă]. George a fost încântat [și noi la fel!], așa că acum avem 7 cărți din serie.

„Și ce dacă plouă... O să fie soare... Și-o să ne plimbăm pe trotuare... La la la...” O poveste duioasă despre cum sinceritatea copilăriei îi face adesea pe cei mari să dea în mintea celor mici, amintindu-le că viața e frumoasă zi de zi, indiferent de vreme și de vremuri.

2. Cer de-albastru, Dianne White, Beth Krommes

Editura Cartea Copiilor

Cer de-albastru a fost una dintre cărțile cadou de ziua lui Teo anul acesta. Atât imaginile, cât și versurile sunt de o poeticitate aparte și le-am parcurs împreună cu cei mici de zeci de ori, descoperind mereu detalii care pe ei îi bucură sau asemănări cu viața noastră. Am vrut de multă vreme s-o recomand și n-am apucat. E minunabilă!

3. Where do they do when it rains?, Gerda Muller

Floris Books

Unde se ascund animalele când plouă? - iată o întrebare pe care doar un copil o poate pune. Surprinzând minunat detalii din viața animalelor [cei mici vor afla, de pildă, că puii de rață trebuie să se ascundă de ploaie fie sub aripa mamei, fie sub frunze, și asta pentru că penele lor nu sunt încă impermeabile] și a plantelor [abia aștept să găsim o săpunăriță și să ne frecăm palmele de ea, asemenea lui Marion], Gerda Muller răspunde în stil caracteristic printr-o carte duioasă, în care, așa cum ne-a obișnuit, relațiile interpersonale sunt pildă de dragoste și prietenie.

4. Când tună a tort, Patricia Polacco

Editura Frontiera

Când tună a tort e o carte pe care o avem încă de când George nu vorbea prea românește, dar știa povestea pe de rost. Acum avem acasă patru [la editura Frontiera au mai apărut și „Recenka și ouăle de Paști” și „Mulțumesc, domnule profesor!”] dintre cărțile Patriciei Pollaco, autoare pe care o îndrăgim mult pentru căldură și dragoste, dar și pentru nenumăratele lecții de viață care se desprind din poveștile ei. O recomand cu dragă inimă!

4. Fetița și ploaia, Milena Lukešová, Jan Kudláček

Editura Cartea Copiilor

Pe Milena Lukešová și Jan Kudláček i-am descoperit întâi prin cartea Barza, mult îndrăgită în primăvara acestui an atât de copiii noștri, cât și de copiii de la atelierul de povești, care s-au bucurat tare de reconstituirea poveștii prin figurine și mai ales de venirea berzei în cuibul de pe casa lui Jakub. „Fetița și ploaia” am luat-o astă vară de la librărie pentru că, răsfoind-o la fața locului, mi-am dat seama că e la fel de duioasă, iar ploaia reprezentată într-o manieră inedită. Și nu m-am înșelat: și cei mici o îndrăgesc!

Într-o mare de distorsionare a realității, mustind de lupi prezentați abil ca fiind „simpatici”, avem datoria de a le pune în mână copiilor noștri povești vii, calde, care să le dezvolte imaginația și să-i ajute să vadă frumosul în orice lucru mic care-i înconjoară. Depinde cum alegem, ce alegem...

 

pervaz însorit

 

dimineață cu magiun și puzzle

...

Primul lucru pe care-l face Dodo dimineața e să-l salute pe „frate mic”, adică să-mi sărute burtica. După ce se dezmeticește și ajunge în sufragerie, începe cu întrebările. Din weekend a mai învățat ceva, și anume că fiecare dintre ei a avut o planetă. „Bebe 'noată planeta lui?”, „Și eu vut planeta mea? Și George? Cum cheamă ea?”

Azi, la micul dejun, nu a cerut miere, ci... magium - din borcănașele făcute de noi. Și a mâncat cu gura până la urechi. Apoi mi-a cerut prăji*, pe care-am pregătit-o ușor și repejor cât timp el încă mai dormea. [„Și apoi?” - tot o vorbă de-a lui.] Și apoi a vrut să facem buzzle amândoi; îi place să fiu lângă el și să povestim despre fiecare detaliu din imaginea pe care o avem de reconstituit. E răbdător și perseverent, iar asta îl ajută mult în tot procesul de învățare.

[* Prăji e un cobbler adaptat ca să îndeplinească noile cerințe nutriționale din familie, la care încerc să mă adaptez cum pot. Am procedat în felul următor: întâi am preîncălzit cuptorul la 180 de grade C și am pus tava de yena cu 50 g unt la topit. Într-un bol am bătut un ou, peste care am adăugat o banană coaptă, bine pasată. Am pus un praf de scorțișoară și 130 g făină integrală. Am amestecat cu telul, apoi am adăugat treptat 200 ml lapte și am omogenizat bine. Am scos tava din cuptor și am turnat compoziția peste untul topit. Am decorat cu prune coapte și cu migdale măcinate. Am dat tava la cuptor pentru 45 de minute, timp în care o minunată aromă tomnatică a învăluit întreaga sufragerie.]