joi, 26 martie 2020

despre micile bucurii ale statului acasă




Toate cărțile Signatura aici

...

Eu sunt obișnuită cu statul în casă. După atâta timp, am învățat să mă împrietenesc cu ieșirile mai rare în anotimpul rece sau în caz de răceală a Micului Dar. Acum, lăuzia mi s-a sincronizat cu izolarea generală cauzată de coronavirus și mai toată lumea stă acasă, lucrând de acasă, împrietenindu-se mai mult cu acasă și cu ai casei. Unii prieteni dragi îmi scriu că le e greu, și-i înțeleg prea bine. E nevoie de răbdare și de căutat surse aducătoare de mici bucurii. Ele există pentru fiecare dintre noi!

Ce fac eu când sunt tare obosită și stau în casă? După un pui de somn de 15-30 de minute lângă unul dintre băieți, de cele mai multe ori îmi pregătesc un ceai. Un ceainic cu ceai, mai bine zis. Pun muzică clasică în surdină. Dacă cei mici dorm, le aranjez pe toate la locul lor și aerisesc. Coc ceva dulce. Azi am încercat prima dată niște biscuiți cu banane [rețeta aici], care i-au plăcut și lui George, deși inițial a zis că el vrea doar cu „ciocio”. Caut cărți pentru copii sau articole despre cărți pentru copii sau articole de design de interior. Ud florile. Scriu aici. Mă simt instantaneu mai bine... [De cele mai multe ori, abia apuc să-mi fac ceaiul, dar sunt și zile când reușesc să strecor un strop de răgaz pentru cele de mai sus. Sau măcar pentru o parte dintre ele.]

știu și fără cuvinte


...


- Uite, pe noi pandemia asta ne-a făcut să ne iubim mai mult.
- Păi?
- Eu te iubesc mai mult. Tu nu?
- Eu te iubesc la fel...
- Eu te iubesc mai mult. Pentru că te-am văzut mai mult în fiecare zi...


miercuri, 18 martie 2020

copilul crește inima mamei







...



Mergând la lucru, ajungi la un moment dat să crești în grad. Crescând un copil [lângă el și odată cu el], ajungi să-ți crească inima de bucurie. Nu te promovează nimeni [tot mama, simplu, o să rămâi toată viața], dar în momentele grele primești o recompensă de neprețuit...




marți, 17 martie 2020

zi-noptar de lăuzie și-o carte-analogie




...

Oamenii din regat trăiau precum animalele sălbatice, ascunzându-se în vizuini. De frica pedepselor și-au îngropat cărțile, scrisorile și fotografiile, ca să uite de toate acele lucruri care îi făceau cândva fericiți. La asfințit, tot ce puteai auzi era sunetul zăvoarelor închizând porțile. Cu toate acestea, pe parcursul nopții, oamenii încă mai încercau să-și păstreze o licărire de speranță. 
Când copiii dormeau, părinții le șopteau povești pentru a le colora visele. „A fost odată o țară frumoasă și însorită, unde oamenii nu se temeau de nimic și puteau privi unii în ochii altora. Ei dansau, cântau, spuneau povești și își împărțeau pâinea unul cu celălalt.”

[din „Povestea regelui care avea prea mult din toate”]

...

Jurnal nu; mai degrabă zi-noptar, căci diferența între zi și noapte e momentan difuză pentru organismul meu. E greu. Mai greu decât înainte pentru că totul s-a schimbat. Când prieteni de-ai noștri care aveau deja doi copii spuneau asta, gândeam în sinea mea: „Ce poate fi chiar așa?”. Ei bine, acum înțeleg. Înțeleg pentru că trăiesc. Trăiesc în fiecare zi luptându-mă cu neputințele mele și încercând să devin mai bună pentru ei. Încercând să am mai multă răbdare cu George, care e doar un copil de aproape trei ani ce a descoperit dintr-odată că mami și tati nu mai sunt doar ai lui și nu-i mai pot acorda atenție exclusivă. Încercând să nu mă mai încrunt de două sute de ori pe zi [poate sunt mai multe și nu a socotit bine domnul Dar] pentru orice lucru mărunt, și în special pentru „aranjamentele designerești” și „expozițiile” de jucării și tot-felul-de-lucruri-adunate-de-peste-tot ale Micului Dar. Încercând să fiu mai calmă în momentele în care amândoi plâng și au concomitent nevoie de mine [se întâmplă, cel mai adesea, când sunt hupită, stoarsă de energie și nedormită], deși de foarte multe ori pic examenul. La început au fost și durerile postpartum care accentuau totul; lor li s-a adăugat statul îndelung în casă [am empatizat, vrând-nevrând, cu cei izolați din cauza noului coronavirus], și apoi și agitația generală iscată de pandemie. Acum le-am depășit pe acestea, rămânându-mi luptele. Crucea mea, adică. Prețul pentru bucuriile neprețuite aduse de copii și pentru faptul că am devenit, împreună, de două ori mai bogați decât înainte. Acum e mai greu, dar și mai frumos. Mai solicitant, dar și mai întregitor. E ca și cum aș trăi mai multe vieți deodată: a mea prin ei și totodată a fiecăruia dintre ei prin mine. Ce-mi pot dori mai mult? Nimic valoros nu se dobândește fără jertfă și ne aflăm, iarăși, la început de drum. Sunt aici, vă iubesc, mă lupt să devin mai bună pentru voi...


Cartea am luat-o din librărie la ultima noastră vizită, cu două zile înainte de a se naște Și Mai Micul Dar. Atunci nu știam acest lucru, dar povestea are un sâmbure izbitor de asemănare cu ceea ce trăim în prezent. Nefiind regi, aveam cu toții prea mult din... prea multe [dacă nu din toate], iar sacul în care le purtam a căzut peste noi. Încă nu ne-a strivit cu totul, mai avem vreme de căință. Vreme să ne întărim, ca să ajungem să locuim în „țara în care oamenii se privesc în ochi și își împart pâinea cu ceilalți”.


luni, 16 martie 2020

Teodor și prima lună împreună



„Doamne, Georgi... Cum e să ții în brațe un înger? Și să știi că ți-a fost dăruit în grijă...”

...

             

          Dragă Și Mai Micule Dar,


             Ai venit pe lume acum o lună de zile și de atunci ne înseninezi cu frumusețea și drăgălășenia ta. Ești un ursuleț [cântărești deja 5 kg] cuceritor și mă topesc de dragul tău când mi te lipești duios de piept sau când mă privești cu ochișori întrebători, cerând lapte. La fel ca în cazul lui George, Laalaa e foarte apreciată zi și noapte [atât de mult uneori, încât nu mai știu când e zi și când e noapte], fiindu-ți nu doar hrană, ci și medicament, sursă de iubire, de liniștire, de calmare a durerilor, de regăsire a ceea ce-ți era familiar pe mica ta planetă B167. 
          Ești un copil taaare liniștit, dar nici când te pui pe plâns nu te joci. [Eu una n-aș putea țipa atât de tare într-un timp atât de scurt.] Dacă ți-e foame, ți-e foame și nu vrei altceva. Dacă te deranjează scutecul, la fel. Când îți simți piciorușele goale, te liniștești, începi să te uiți prin cameră și să faci gimnastică - pentru acele momente ți-am găsit numele de „Teodorinul balerinul” [pe lângă Teodor, Teo, Teodoros, Teodoraș îngeraș și Toto - nume dat de George, cum te mai alintăm].
        În ciuda experienței avute cu fratele tău mai mare, multe lucruri sunt acum diferite. Printre altele, alergodermia. Când aveai două săptămâni au fost doar câteva bubițe și medicul neonatolog ne-a spus că sunt de la căldură. Apoi s-au extins pe toată fața și pe piept și ne-am dus din nou la doctor, iar doamna pediatru a fost sigură că e alergie din lapte și, prin urmare, mi-a dat regim. [„Mami, post. Bebe, busise...” - cum le explică George bunicilor la telefon.] Unul destul de categoric, din care a scos lactatele, peștele, nucile, toate fructele și legumele cu semințe mici, cacaua [deci nu mai mănânc ciocolată] și chiar și preferatele mele, bananele... Prin urmare, am lăsat la o parte anumite mofturi, mă gândesc de cinci ori înainte de a gusta ceva și nădăjduim să treacă în câteva zile. Nici de regurgitat nu-mi amintesc din bebelușenia lui George [probabil că a făcut asta prea puțin, de am uitat complet]. Cert e că pentru tine a fost mult lapte încă de la bun început, iar surplusul brânzos ajunge [oricât de mult aș încerca să evit acest lucru] pe hăinuțele tale sau pe cămășile mele, așa că Ligia spală o dată la două-trei zile o mașină cu body-uri, salopete și păturici.
            Îți place să fii legănat [Cui nu i-ar plăcea, nu-i așa? Sau cui nu i-a plăcut să fie legănat când era mic?] ore în șir, iar când ești pus în pătuț simți imediat. Te-am plimbat deja în marsupi și-l agreezi destul de bine. Muzica pare să aibă, de asemenea, un efect pozitiv asupra ta; probabil o recunoști și-ți amintește tot de planeta B167. Dar ce minune că acum te avem printre noi!         
             Închei aici, înainte de a te trezi [și a-i trezi cu glăsciorul tău și pe ceilalți vecini care dorm].

Cu mare drag de tine și cu recunoștință pentru darul vieții,
mami



joi, 12 martie 2020

Micul Dar, fratele mai mare




...

               Dragă Micule Dar,

            În decursul ultimei luni ai devenit „nana” [adică fratele mai mare], eveniment care ne-a marcat pe toți, și îndeosebi pe tine. Deși l-ai așteptat cu multă nerăbdare și l-ai primit cu mult drag pe Teodor, faptul de a nu mai fi tu mereu în centrul atenției tuturor a scos la iveală o gelozie manifestată prin plânsete, neascultare și diverse năzbâtii care ne-au determinat să devenim mai fermi cu anumite reguli, ca să poți înțelege, treptat, consecințele care decurg din aceste comportamente. Era clar că ritmul de dinainte se va schimba, dar una e să teoretizezi și alta să trăiești.
               Ai petrecut destul de mult timp și cu bunicii [bubu și tata au fost la noi două săptămâni, apoi și Buuu o săptămână] și poate și asta a accentuat dorința ta exclusivă de a mă avea înapoi lângă tine [chiar dacă eram în casă] și a face eu anumite lucruri [spre exemplu, să te ajut când mergi la baie, să te schimb, să-ți dau să mănânci, să-ți citesc]. Apoi, după ce am rămas doar noi, te-ai mai liniștit, deși încă ești gelos pe frățiorul tău și totul se rezumă la „bebe nu!”. Sunt momente când ești prea drăgăstos cu el, iar eu îți spun că nu e bine să-l apeși pe căpșor pentru că e moale, însă faci într-adins asta. Sau vrei neapărat să-i dai un pupic când el abia s-a trezit, e înfometat și plânge tare. Sau îi scoți șosetuțele și i le ascunzi în timp ce eu mă pregătesc să-i schimb scutecul. Sau vii în dormitor și cânți tare sau tropăi când el e semi-adormit. Recunosc că am mai încărunțit după aceste scenarii și mi-e greu să rămân calmă... Dar, în același timp, am înțeles că substratul e un gând bun. Dacă nu ești obosit, intenția ta e de a ajuta [o, și cum le știi pe toate!] pentru că mereu îți place să fii implicat în ceea ce se întâmplă în jurul tău. Mami o să încerce să fie mai răbdătoare cu tine; ai mai puțin de trei ani și, prin urmare, te comporți ca atare.
          Ne înduioșezi de multe ori prin gesturi pe care le faci [de exemplu, pregătitul celor necesare pentru baia lui Teo] sau prin cuvinte [mai mult sau mai puțin românești] pe care le spui. „Mami, nu du-te! I am oc.” - o frază pe care mi-ai spus-o deunăzi când te-ai așezat lângă mine și bebe pe canapea. Acum folosești multe verbe [spre deosebire de luna trecută], dar mai toate le conjugi la persoana a doua singular când e vorba despre tine: „i treci”, „i mergi”, „i peci” etc., excepție făcând „i pot”.
            Dormi cu tati la tâtâtâp, adică în camera cu pat cu scară, dar povestea de dinainte de nani bun tot de la mine o ceri [asta dacă nu trebuie să fiu, în același timp, mami lăptăreasa]. Momentele de lectură au rămas cele în care ne regăsim unul pe celălalt, căci celelalte jocuri și activități le faci acum preponderent cu tati. O, și câtă răbdare și înțelegere are pentru tine! Mă învață și pe mine să mă opresc din fuga între cei patru pereți compartimentați ai noștri, să mă liniștesc și să-mi recalibrez așteptările...
                                                                                                               Puiule drag, nu uita: sunt aici...
mamia
           



duminică, 1 martie 2020

podoabă de flori


...

„Uneori, când sunt fericită într-adevăr,
Simt (sau poate numai mi se pare)
Cum, în vârful fiecărui fir de păr,
Îmi creşte câte o floare,
Şi ştiu că sunt grozav de frumoasă
Cu podoaba aceea împărătească,
Dar nu-ndrăznesc să mişc fruntea prea tare,
De teamă să nu se ofilească
Şi nici nu mă privesc în vreo oglindă,
De teamă să nu se desprindă,
Şi, mai ales, e destul să mă întristez numai un pic
Ca să nu mai rămână din toată frumuseţea nimic.
Eu cred că puteţi încerca şi voi, binişor,
E uşor: Nu trebuie decât să fiţi
Foarte fericiţi.”
                                                                                            (Ana Blandiana - Minune)