„Cireșele? Da, poți să vii. Se coc, sunt verzi. Dar face mama plăcintă cu brânză...”
Avea dreptate scriitoarea, Sibiul începe să miroasă a tei. Abia azi am văzut și eu, printre picurii de ploaie, că s-a împăjenjenit parcul cu flori de tei...Tei, mirosul de tei îmi amintește de acum doi ani, de ceainice întregi pe care le sorbeam ascultând magic.fm și învățând pentru bac. Acum zilele au gust de sirop de păpădie și ceai de toate neamurile căpătat de la oameni dragi...și, pe ici, pe colo și câte-o cafea să țină ochii obosiți treji. Și au gust și de ploaie, de melancolie, de dor, de nori jucăuși, de zâmbete de copii, de bucurie, de lumină, de cerneală neagră, de dorință de devorat romane, de apropiere de festival, de plicuri cu povești, de afiș nou, de așteptări, de mici minuni, de lacrimi de speranță... Ieri dimineață, când am fost după trandafirul alb (de dorul florarilor), am văzut primele cireșe; cam peste două-trei săptămâni o să fug acasă să-mi umplu buzunarele...
M-am hotărât ca de mâine să scriu câte-o poveste de Cireșar și câte-o scrisoare în fiecare zi. Ca să nu devină examenele prea dinozaurice...
