capac pentru cireșe

Gata.Visul cu cireșe? Se apropie de final, știu...

Nu m-am ținut de cuvânt în ceea ce privește „poveștile” și scrisorile, dar măcar am învățat că uneori trebuie să ne acceptăm neputințele. E benefic să-ți dorești și să-ți propui, dar dacă uneori ești gol, mai bine să nu te întorci pe dos... Am învins cu bine toți colțuroșii „dinozauri”, slavă Domnului! Apoi, am îndurat multe multe ploi (nebune și bune, tinere și bătrâne, hapsâne -capsâne); am sărit ca un titirez de bucurie, dar au fost și momente în care am plâns (ca să nu las inima să-mi curgă pe dinafară). Uneori am tăcut mâlc, alteori am urlat (ca un taur încăpățânat ce sunt). Am descoperit oameni noi și m-am bucurat alături de ei. Am înghițit dezamăgiri și le-am depășit. Am fugit spre liniște și, când să-mi spun amarul, tăcere... Am așteptat scrisori, am scormonit și găsit noi povești. De învățat minte, nu m-am învățat. De visat cer cu stele nu m-am săturat...

Și gata, mai bine fug să scrijelesc un petec...

poveste de Cireșar: boacănă

bicicleta

Azi-dimineață, surpriză! Am căpătat mult râvnita bicicletă (nu nou-nouță și fără coș, dar de altfel destul de foarte drăguță). Am dat o mică tură prin curte în pijamale, iar pe seară, în pofida norilor, am plecat spre câmpul asfaltat...Totul bine și sprinten, până când mi s-a năzărit să schimb viteza (că parcă mergeau roțile în gol): Sprica, draga de ea, s-a supărat și poc! Schimbătorul a îmbrățișat spița! De-a binelea și fără să vrea să-i mai dea drumul. Așa că, vrând-nevrând, a trebuit să fac cale întoarsă printre toate privirile curioase ale șezătorilor...Cred că așa se întâmplă când îți dorești mult și multă vreme un lucru: când îl primești, de bucurie coci o boacănă. Acum va trebui să mai aștept câteva zile până să redevină funcțională...

fluturi cu sirop de soc

raționament

- Dacă vreau mă pot bate și cu leii din junglă...
- Cine, tu? Lasă-mă, ești un fricos! Și de o muscă ți-e frică!
- ...
- Păi da!
- Da, da' leul poate fi chior, pe când musca te poate înțepa...

fără nor

poveste de Cireșar: miros de vacanță?

dacă zic că mi-e dordodordordordor de un film (poate de „One day”?), cunoscătorii ar putea crede că m-am molipsit de la copilul-enciclopedie-de-filme în preajma căruia am tot stat în ultimii optișpe ani jumate.

...

Ciudat sentiment. Cel mai ciudat din toată viața mea de elev și student. Azi am luat vacanță și n-o voiam. Totul în mine îmi spunea că n-o merit, deși de muncit în ultima vreme nu pot spune că nu am muncit...„Gata, atât? Asta a fost tot?”. Aș fi vrut să mă bucur, să hoinăresc fără destinație pe mijlocul străzilor înguste, dar ploaia m-a alungat înapoi acasă...Tristețile nu-i bine să le dai mai departe - asta am învățat de la Anu - așa că o să mă fac bine. În primul rând pentru că vreau o vară cu povești, nu zile cu melancolii. Mi-am adunat cărți cât să nu pot duce și, la o adică, bibliotecile sunt doar la o aruncătură de tren. După aceea, mai e muntele de escaladat și oameni noi de descoperit, dar cel mai mare plan pentru vara asta e să adun cât mai multe scrisori posibil. Nu ca-n Harry Potter (cum mi s-a reproșat să nu mai visez că o să mi se întâmple), dar  îndeajuns încât să iasă cotorul...Nu mă supăr, sper doar ca într-o bună zi oamenii să înțeleagă că nu aștept nimic înapoi și că, de fiecare dată, scrisorile prind viață doar din dorința de a le spune că-mi sunt dragi...Atât pentru azi. Deja mi s-au dezghețat picioarele.

poveste de Cireșar: verde - mușețel

ce fericită am fost acum două zile când am găsit oala verde crud! „tu ești nemaipomenită pentru ceai!”, i-am zis imediat ce am apucat-o din raft, iar pe ai mei i-am anunțat de la început de același lucru...azi am lăsat în pace gândul la Sânziane și sânziene și-am băut ceaiuri de mușețel aproape din oră-n oră. cu toți șoșonii de lână, picioarele tot înghețate mi-or rămas. se zice că...no bine, lasă! „Îmi ajunge să știu că există un singur vișin în care să mă urc, chiar dacă trebuie să bat drum până la el. De abia bucuria e mai mare când îl ajung!” mâine pot zice că au trecut doi ani de facultate... chiar așa? când deja?

pies: cântecul ăsta-i pentru tine, ascultă-l bine!

poveste de Cireșar: ciuciulete

-Vai, tu copilă, ciuciulete te-o făcut!

-Exact așa!

...numa că mama nu știa că asta am căutat atunci când am întrebat-o pe bătrâna cu două roți de vrea să mergem să vedem ce mai face pădurea de brazi. îmi era dor de armonia cunoscută dintotdeauna, mai ales că în ultima vreme m-am transformat într-un soi de bondar-sedentar. în timpul zilei doar am ascultat ploaia printre infuzii de mușețel, curaj n-am avut să vă avânt în ea...dar nu, nu puteam rămâne cu gândul că anul ăsta am pierdut ploaia de sânziene - trebuia să o recuperez cumva.

bine-i să te lași limpezit de apa de Sus...

poveste de Cireșar: înflorire

nimic despre sentiment. ascunsu-l-am și uitatu-l-am.

„Sunt cu gândul tot la sate liniștite cu munți și câmpii, cu hore și flăcăi frumoși...Știi că domnițele voievozilor, principesele și preotesele, țărăncuțele românilor au fost totdeauna cele mai frumoase femei (atât exterior, cât și lăuntric) din lume?”

poveste de Cireșar: fuga

Ca o lașă am fugit, durerea m-a păcălit. Apoi mi-am dat seama că voiam din toate mădularele să vorbesc cu „omul diamantin”. Când m-a întrebat ce mai fac, doar de dorul locului i-am putut pomeni...Doar atât, când de fapt tare mi-aș fi dorit să-i cer câteva sfaturi care să-mi lumineze gândurile...Aș fi vrut să-l  întreb ce crede despre toată joaca  în care îmi împart energia și cum să fac să dea roade dulci înainte de plecare...

Dar toate la timpul lor, nu? O să mă întorc...Curând.

poveste de Cireșar: bronto

cum-necum, aproape că a mai trecut un an de facultate. mai închid o dată ochii și mă trezesc că-i gata cu totul școala (!)... „brontoxamene”, cum le-a botezat Ana, nu mai sunt, cu excepția unuia mic de săptămâna viitoare. brontogânduri mai degrabă încep să-mi dea târcoale, de asta o să plec mâine să mă încarc cu liniște și seninătate...mi-e dor de cărarea de brazi și de lac și de toată pacea din glasul lupilor tineri și de armonia oazei...mă duc să mă curăț de toată agitația pe care am adunat-o în mine, trebuie să-mi adun cioburile cât mai bine (mai ales că vara asta vacanța o să-și ia zborul cu o lună mai repede).

brontobine? brontocăutare...

telegramă

Dragă om drag,

Nu e nevoie să-mi răspunzi la telegramă. Știi bine, îmi ajunge că ai schițat un mic zâmbet pe chip... Sper că ești fericit și că te bucuri de fiecare lucru mic adus de Cireșar...

Atât.  

                                                                                                                               cu drag și dor

culori de acasă

„Copilo, pune-ți mâinile pe genunchii mei.

Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

și inima-ți zvâcnește mai rar,

ca și cum nu ți-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

și dacă ți-ai sângerat picioarele

te așezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.

Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,

ca un miros sfios de iarbă tăiată,

ca o cădere de fum din streșini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte.”

                                                                    (Sufletul satului, Lucian Blaga)

 modelate și pozate de fata cu părul de aur

poveste de Cireșar: între ghilimele

Uți Picii îmi amintește mereu că trebuie să mă simplific. Printr-un simplu „Da' de ce-i așa?” trebuie să mă transform din nou în copil, să încerc să văd lumea așa cum poate el. De cele mai multe ori însă nu-mi reușește, mai ales când scorpionii sunt prin preajmă. Aseară m-am împotmolit în încercarea de a-i explica cum stau lucrurile cu „între ghilimele fie spus”. Sărmanul copil, cred că ne crede două nebune. Una care se chinuie să găsească răspuns, alta care caută mereu să-l deruteze. Mă întreb ce-o fi în căpșorul lui...probabil n-ar mai pricepe nimic dacă n-ar primi mai apoi explicații pe limba lui de la cel mai bun și de nădejde prieten pe care-l are, tata. Cel mai mult îmi plac momentele când îmi spune: „Asta n-o știu de la tine!”, bucuros că a învățat ceva nou. L-am întrebat într-o doară dacă știe cum se spune „ a sări” în engleză, apoi a reacționat imediat: „Aaa! Seamănă cu geam!”....Uneori mă întreb dacă aveam așa o minte ageră la șapte ani...

poveste de Cireșar: dimineața de luni

de ieri.

trandafiri crem, trandafiri galbeni, trandafiri roșii. trufandale de curte și de pădure. „cea mai piatră plată care face broaște pe apă”. ii scăldate în susur limpede. scrisori cu povești verzi de la Cluj, plic cu gând bun de la Făgăraș. dolofane de dor. Familia de iunie. gâdilituri fine ale ierbii. „Uți Picii”. jocul cu plastelină al fetei cu părul de aur. unsoare cu lumină. plimbare purtând perechea de desculți...unsoare de bine. îmbrățișări de oameni dragi...

poveste de Cireșar: lipsa lui acasă

Ultima zi de festival. E una din puținele duminici din an pe care nu mi le petrec acasă. Cu ocazia asta, mi-am putut da seama cât de mult înseamnă acel loc, căldura și simplitatea și bucuria cu care mă încarc de fiecare dată...De la „bătrânelul” înțelept care abia așteaptă să-mi arate ce a mai construit sau desenat, până la tiranozaurul care mă urmărește peste tot dând voios din coadă, de la aluaturile dulci ale mamei la sfaturile  sincere ale tatei, de la poveștile din plicuri la cele câteva pagini citite în Căsuța Curcubeu, de la ciocolata cu cafea băută cu fata cu nume de bomboane, toate mă cheamă acasă...Cred că și sentimentul apartenenței face parte din minunile Bunului Dumnezeu, sentimentul că nu ești singur pe lume, că undeva cineva te iubește, că ai un locșor unde te regăsești și te întregești...Bogăția inimii vine din bucuria de a fi împreună cu cei dragi. Ce folos să ai de toate dacă nu le împarți cu nimeni? „Omul sărac al pământului și bogat al cerului, se bucură plin, iubește plin, trăiește plin, ca o mărturie a unei vieți desăvârșite.” Mâine o să mă vindec de dor :)...

poveste de Cireșar: noi suntem altfel

„   - De ce te retragi în fiecare zi în pădure?

     -Pentru a mă ruga.

    - Dar Dumnezeu e pretutindeni, nu?

   - Desigur, Dumnezeu e pretutindeni!

   - Și Dumnezeu este același peste tot?

     - Da, este același oriunde.

    - Și atunci de ce mergi să te rogi în pădure?

    - Pentru că în pădure eu nu sunt același.”                              (Bruno Ferrero)

De cele mai multe ori, minunile se ascund în lucrurile mici. Le găsim însă doar la momentul potrivit...chit că uneori pentru „momentul potrivit” trebuie să așteptăm îndelung.

poveste de Cireșar: dialog?

Alo, „domnul Stanca”? Da,eu eram...Am sunat pentru că îmi era dor să vă aud. Ai primit cuvintele, te rog caută să termini articolul repede. Despre ce ai vrea să scrii dacă nu mai citești? Bine că te-ai vindecat...dar ești sigură? Nu mai vreau atât de multă turtă dulce. Am viscerele pline de turtă dulce și eugenii. Nu rămân, merg acasă. Cu pași mici, pe mijlocul drumului în liniștea nopții, când doar fluturii se încumetă printre ramurile teilor...Am uitat umbrela. Nu se mai pleacă fără umbrelă de acasă. Înghețată? Bine, înghețată! Și spectacole? Ieri și alaltăieri și zilele de dinainte; azi nu, din cauza lui mâine. Măr verde de dor. Vechi anonim senin căruia Doamne Doamne i-a dăruit ieri o minune. Copii care câștigă burse. Artă contemporană. Iar vreau bicicletă. Te transformi într-un cerșetor? Nu uita să cumperi cerneală neagră. Și orice ai face, nu-ți pierde nădejdea. Zilele trecute mi s-a făcut dor să desenez...Un aparat foto pentru obloane verzi și-o vizită în muzeul satului. Și un răspuns. Dialog? Bine, hai! Dialog.

„bătrânul” casei

poveste de Cireșar: dor de munte

Mi-e dor de-un vârf de munte; mi-e dor să urc un munte. Să-mi simt picioarele tremurând obosite și inima tresărind sfioasă la fiecare gură de aer proaspăt inspirată. Să-mi simt plămânii eliberându-se și ochii deschizându-se larg, laaarg...Să inhalez liniște. Să văd norii dedesupt, să mă simt mai aproape de cer...Să pot să mulțumesc în tihnă pentru tot ce primesc. Să respir curat, să respir verde, să respir albastru, să respir alb... Să-mi car frământările și să le ascund sub o stâncă; să le las acolo, apoi să urc mai departe. Să beau apă limpede ca gheața și să-mi trezesc fiecare încăpățânare cu câte un căuș de lacrimă. Să șed și să privesc minunăția naturii. Să ascult vântul și să mă las purtată de cântecele lui. Să adun câte-o floare de pe lângă cărare. Să mă bucur de susur, de frunze, de prăpastie, de armonia nearanjării, de limpezime, de fluier de cioban, de zbor înălțător, de tot ce e curat și pur...Mi-e dor să simt că trăiesc o viață într-o singură zi. Mi-e dor să urc un munte. Un munte unde întrebările să dispară, limpezind drum seninătății. Aștept să urc din nou un munte...un munte...un munte...un munte...mi-e dor să urc pe-un vârf de munte.

poveste de Cireșar: o lecție

„Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături. De aceea nici nu trebuie lecții. Chiar și unui om care te întreabă, nu ai voie să-i dai „lecții”. O carte pe care o scoți seara din bibliotecă,  un Preludiu de Bach pe care-l pui seara, în liniște, sau un exemplu de seninătate intelectuală, sunt mai educative decât o lecție. Oamenii aceia tineri văd că vrei să încorporezi o idee și încep să încorporeze și ei una. (Poate „gândul unic” de care vorbea Pârvan). Cred că școala asta trebuie făcută.”

                                                                                                                            (Constantin Noica)

Da, astăzi iau în calcul posibilitatea... Cel mai probabil,  peste un an voi ști mai bine. Asta dacă o să simt între timp o schimbare în mine. O mai mare determinare...și un fond ceva mai rădăcinos. Da, cred că ar fi frumos...

poveste de Cireșar: moneda de 1 ban

Pentru oameni. În primul și în primul rând pentru ei. Pentru că dacă aș fi stat închisă între aceiași patru pereți, n-aș fi avut ocazia să-i întâlnesc. Nici să le zâmbesc sau să-i salut. Așa, mergem la spectacole și-i aplaudăm pe artiști (chiar dacă uneori stăm în picioare, sau într-un ungher mai retras al sălii). Ne bucurăm împreună. Ne dăm coate dacă ni se închid ochii la ședința de la miezul nopții. Împărțim umbrelele. Desfacem cutii cu dulce dătător de energie. Ne zâmbim ca și cum ne-am cunoaște dintotdeauna, căci am înțeles că suntem piese dintr-o poveste culturală care dă mai multă viață Sibiului timp de zece zile...

De asta îmi place voluntariatul: pentru că dăruiește prietenii, aduce împreună vieți…

poveste de Cireșar: o pereche de desculți

...

 Străzile miros a tei. Oamenii a ploaie. Degetele a turtă dulce, eugenii și biscuiți. Buzele a cafea cu frunze de mentă, hainele a cireșărese, iar traista a „Aplauze” și a frică de Virginia Woolf. Umbrela doarme trează, zi de zi. Norii miros a gri fioros, urechile simt gust de Bach. Ochii vor lumină, degetele râvnesc șoșoni și umerii veste de lână...O pereche de desculți?

poveste de Cireșar: arta în genere

bach

De la artă înveți în primul rând să faci alegeri. Să înțelegi ce îți place și ce nu. Arta e prilej de împărtășire de lucruri mici (ce se transformă în idei mari) celorlalți. Arta ne aduce mai aproape unii de alții și ne face fericiți.

 Pentru mine, arta e frumosul, acel mai mult decât „ceva” care-mi aduce bucurie și fluturi de nerăbdare în stomac. Am însă uneori sentimentul că astăzi oamenii caută oarecum să păteze până și noțiunea de „artă”, murdărind frumosul, deconstruind, întorcând lumea pe dos, în zig zag-uri cât mai abstractizante (ca fiecare să-nțeleagă ce-o vrea și ce-o putea)...

De la artiștii  pe care-i aplaud cu inima deschisă culeg însă determinare și energie și bună dispoziție. Ei sunt oameni pe care-i admir pentru ceea ce au reușit, pentru aura de lumină pe care o răspândesc în jur. Pentru că fac artă din și pentru bucurie. Și asta contează cel mai mult.

poveste de Cireșar: aluat la dospit

Am trăit mereu cu certitudinea că nu mi-a fost și nu-mi este dat să rămân o jumătate nefericită, ci că trebuie să cresc devenind un întreg. Găsind piesa perfectă pentru ceea ce sunt, care să-mi completeze lipsurile și să-mi accepte „defectele de fabricație”. Nu un om perfect, ci perfect în imperfecțiunile lui. Și dacă  o lume întreagă o să continue să-mi spună că n-o să-l găsesc niciodată, eu tot o să mă încăpățânez să aștept...doar pentru că știu că așa va rândui Doamne Doamne. Și dacă până atunci va trebui să alerg un veac și mă voi tot îndrăgosti o zi de-un actor, o oră de cine știe ce necunoscut, tot voi aștepta. Că toate „îndrăgostirile” astea trecătoare și de moment nu m-au învățat decât că n-am prea putut niciodată să văd viața așa cum e de fapt și că iubirea nu încape nici într-un cuvânt de șase litere, nici în două însumând opt. 

poveste de Cireșar: Mimul

Era acum doi ani. Terminasem orele și mergeam cu Măr Verde pe centru în căutare de înghețată. Ne-am oprit în fața lui, eu ca un copil ce râvnește la o jucărie mult dorită într-o vitrină. Ea, văzându-mă, a zis: „Georgi, hai să-ți fac o poză! Dacă tot îți place Charlie Chaplin, să o ai amintire...”. Îmi surâdea ideea, dar, tipic mie, am refuzat...

Se întorcea vara, odată cu căldura, asemenea păsărilor ce vin înapoi din „țările calde”. Își instala valiza vopsită, își punea masca de alb, lua bastonul în mână și se urca pe piedestal. Apoi aștepta. Uneori stătea neclintit minute în șir, în soarele dogoritor. Zâmbeam involuntar și  mă opream să-l admir; de cele mai multe ori singură... Îi surâdeam fără motiv omului alb care aducea atâta fericire pe chipul celor mici. Uneori îmi făceam drum intenționat pe centru știind că o să-l văd. Credeam că nu vorbește, adică n-aș fi vrut să-i vorbesc, doar de dragul de a păstra magia...Apoi, italienii din festival mi-au spus că e român, dar că a stat ani buni și în Italia. Cred că mi-au dat chiar și o carte de vizită a lui, dar am rătăcit-o.

Zilele trecute îmi doream în sinea mea să revină. De fapt, prin mai chiar le-am zis câtorva copii dragi că mi-e dor de omul care dă bucurie străzii. Azi-dimineață, lângă Billa, cu bastonu-i alb și fața nemachiată, l-am reîntâlnit. Fericită, mi-am deschis inima și i-am surâs. Apoi am îndrăznit să-i spun: „Bine-ați revenit!”. Aparent, și el se bucura...A dat afimativ din cap și mi-a răspuns la salut.

După-amiază era în Piața Mare. Știam după roiul de pici adunați  cine trebuie să fie în spatele lor. M-am oprit câteva secunde, ca de obicei. Dăruia bomboane, în stilu-i caracteristic. Apoi mi-a făcut semn să mă apropii. „Da, da, tu!”, mi-a răspuns din ochi. Apoi m-a luat de mână, mi-a făcut un tic pe nas și mi-a dăruit o bomboană de...(culmea) măr verde. M-am bucurat ca un titirez zăpăcit, iar bomboana a trebuit s-o mănânc de data asta (cea cu gust de vișine primită anul trecut e acasă într-o cutie cu lucruri mici).

Dacă vii prin Sibiu, să te oprești și să-i zâmbești. E un „om diamantin”...

poveste de Cireșar: firimituri despre Sibiu

Adineauri, venind spre căsuța portocalie, mi-a ieșit un pici în cale. Abia de avea dinți, dar drăgălașul se strâmba ștrengărește de numa numa la mine; și când i-am răspuns în același fel, mai tare s-a înverșunat. Apoi mai sunt și teii, de al căror miros m-am îndrăgostit (de parcă n-aș mai fi văzut și mirosit tei înfloriți anii trecuți) și trandafirii de la fiecare colț de stradă. Apoi mai e înghețata aia delicioasă la dozator și strada care mă face să cred că trăiesc într-o vreme mai îndepărtată, cu domni și domnițe care aveau timp de plimbări la apusul soarelui. Apoi mai e...cutia aia roșie căreia îi las povești. Aici e Casa care „m-a ales” (așa mi-a zis un căpcăun, că de fapt facultatea asta m-a ales pe mine, nu eu, nehotărâta, pe ea). Apoi, aici sunt oamenii minunați pe care i-am cunoscut  după ce am învățat că e mai bine să-mi deschid inima decât s-o ascund veșnic în spatele unei cochilii osoase. Aici e Piața aia Mică în care îmi e drag să mă așez și să privesc trecătorii...Aici oamenii merg uneori și cu pași mici pe stradă. Aici mai auzi câte-un nebun strigând în gura mare că e fericit. Aici e Festivalul care aduce cultură de peste tot...Aici, toate în orașul din care voiam cu tot dinadinsul să plec acum doi ani....

poveste de Cireșar: speranță

„Sunt sigur că poți fi mult mai fericit dacă alegi simplitatea...”

Spre bucuria mea, am mai primit „o filă din trăirea inedită a unui român care își iubește țara.” 

Am învățat un lucru important, și anume că în tot ce facem avem libertatea de alegere: putem alege să credem că putem, sau să ne fie frică să credem. Mi-a fost greu până să reușesc să înțeleg asta și să pot vedea partea plină a paharului,  dar fiindcă am cerut și mi s-a dat, am început să sper cu adevărat. Să cred în minuni. Primim minuni în fiecare zi, să ne bucurăm de ele! Apoi să mulțumim și să continuăm să le împărtășim celor dragi din firimituricile noastre...Încă nu am întâlnit om care să nu vrea să primească un gând bun.

poveste de Cireșar: tăcerea

Sunt unii oameni care vorbesc tăcând. Uneori îmi doresc să le pot urma exemplul...

„Tăcerea este de două ori rodnică. În primul rând că prin ea omul se poate concentra și cerceta mai adânc. Cine vorbește mult gândește puțin. În al doilea rând, tăcerea te ferește de greșeli care uneori devin adevărate fapte de conștiință. Cine vorbește mult greșește des atât față de oameni, cât și față de Dumnezeu. Tăcerea este un izvor bogat de cugetare și bună credință. În leagănul tăcerii nasc gândurile și se descopăr sensurile mari ale lumii noastre. Tăcerea este o condiție a rugăciunii și a contemplației.”                                                                                   

                                                                                                                                          (E. Bernea)

poveste de Cireșar: seninătate

Ce cuvânt minunat de frumos: seninătate! 

Mai nou mi se întâmplă să explodez de fericire din lucruri mici, mici, mici, mici...mici de tot. Am plecat de la bibliotecă descrețindu-mi fruntea la gândul minunatului cuvânt pe care l-am redescoperit astăzi în cartea mult îndrăgitului meu domn etnolog. Priveam cerul, îi zâmbeam soarelui printre nori (cum m-a sfătuit Anu) și  vedeam totul prin ocheanul seninătății...

„Seninătatea, chiar la oamenii cei mai desăvârșiți nu are un caracter permanent, definitiv câștigat. Este necesară o continuă stare de veghe și luptă pentru că acolo unde pare omul, apare și instigația, apare încercarea, proba. (...) Seninătatea păcii interioare, nu rod al nesimțirii, ci al înțelepciunii, în care să se răsfrângă toate darurile de tărie și bunătate, de măreție și smerenie, frumosul chip al dragostei, al rodniciei, pajiște întinsă de lumină și mireasmă, seninătatea aceasta să o cucerim.”

Am luat afișele (oare ți-am povestit că Irina a făcut un afiș colorat și tare drăgălaș pentru „Cartea cu scrisori”?) și am plecat zâmbind ca o „nebună”. Când mi-a ieșit în cale primul om cunoscut, n-am mai putut ține bucuria în mine și am sărit ca o zânatecă... de „seninătate”, nu din alt motiv. Mă entuziasmez pentru că-mi face bine. Schimb rezervă după rezervă de cerneală neagră pentru că-mi face și mai bine. Azi au început , oficial, dinozauricele, dar eu parcă sunt pe altă planetă...

poveste de Cireșar: ochii

Cât de ușor e să privești oamenii în ochi? 

Eu n-aș putea răspunde la această întrebare. Din lașitate, din neștiință, din neputință, din...toate la un loc. Tot ce știu e că mereu, printr-o inexplicabilă minune, simt ochii care mi se potrivesc, ochii luminoși și limpezi, ochii celor cu suflet pe aceeași lungime de undă cu mine. Și totuși, dacă ar fi să mă gândesc la bunul meu mic prieten prinț și să-l citez („Les yeux sont aveugles. Il faut chercher avec le coeur.”), aceștia s-ar părea că sunt înșelători...În acest caz, sunt o oarbă cu ochi galbeni care-și poartă detectorul de inimi în privire.

 Am și uitat de câte ori întrebam: „ce culoare au ochii tăi?”, ca și cum prin culoare aș fi putut vedea copilul pe dinăuntru. Nu-i ușor să privești oamenii în ochi, dar e minunat să poți deschide ușa, să te așezi liniștit sau liniștită și să spui doar: „Gata, am venit! Te ascult. Ce bine că te văd!”

celuloza țese

    scrijelite cu turcoaz: „Data viitoare n-o să-ți mai refuz ceaiul!”

    răspuns negru pe alb: Data viitoare iei bătaie dacă mai zici „nu”!

poveste de Cireșar: „fericirea georgiană”

La mulți ani cu bucurie, copilule drag!

Ți-am promis o poveste, dar nu va ieși ceea ce mi-aș fi dorit ieri (când îmi venea să sar în sus de bucurie după ce am văzut afișul atelierului „borcanul cu dulceață de povești”), poate tocmai datorită ineditului vieții, al acestui ghem care nu se deapănă niciodată așa cum ne-am aștepta. Am avut o zi frumoasă și tristă în același timp...Am  venit acasă să-i văd pe cei dragi, să-mi deschid poveștile din plicuri, să mănânc mult promisa plăcintă cu brânză dulce, să mă umplu de liniște...

Asemenea Anei, credeam că știu ce înseamnă „fericirea georgiană”; de fapt, credeam că întotdeauna când vin acasă mi se cuvine să găsesc o voioșie debordantă din partea „bătrânului copil” și a copiilor bătrâni...Dar azi am învățat că degeaba ai multe dacă nu te poți bucura de ele. Dacă nu ești sănătos, nimic nu te poate îmbuna.

Am vrut maci de pe marginea drumului, prea am râvnit la ei din tren. „Bătrânul copil” al nostru știa și despre ei că nu se țin în apă. E curtea plină de trandafiri.  În două-trei zile de soare, cireșele-s gata coapte; nici gând să le mai găsesc când mă întorc.Tata a trebuit să taie din mărul bătrân, până și crengile lui s-au îmbolnăvit; mi-a zis că oricum nu mai rezistă mulți ani...

...

O să vii oare să le citești și lor din cărți? O să-i mai înveți câte-n lună și-n stele să te miri apoi de ele? Sănătoși să fim și să ne avem unul pe altul, atâta să fie cuprins în cele două cuvinte....