...
Ieri am avut o veritabilă zi preșuitoare, una dintre acele zile în care simt că nu mai pot răzbi... După cină, având casa foarte casa întoarsă de la un capăt la celălalt, ursul cel pofticios și-a amintit să mă întrebe dacă mai facem „mucenici”. Și anul trecut le promisesem, printasem o rețetă, dar n-am mai apucat să coc nimic... Acum, cu toată oboseala, mi-am zis că nu mai vreau să se repete povestea. Așa că am căutat repede și-am găsit o rețetă foarte faină, am pregătit aluatul [destul de repejor și de ușor] și l-am lăsat la dospit. Îmbrăcați în pijamale, George și Teodor m-au ajutat să formăm opturile și, pe când era trecut de ora 22, o mireasmă îmbietoare de cocă dulce a învăluit casa. George deja dormea, dar Teodor a venit să mă ajute să ungem mucenicii cu miere și să presărăm nucă. Eu, de bucurie, am uitat de toate nemulțumirile acumulate și de oboseală. [Cred că acesta a fost darul pe care l-am primit ca să-mi revin.] Am pus de colivă și apoi am dereticat și-am așezat toate lucrurile, ca să ne fie colțișorul pregătit de sărbătoare.
Dacă au fost buni „mucenicii”? Au fost cei mai buni și fotografia copiilor vorbește de la sine. Nu din zgârcenie m-am încăpățânat să-i coacem acasă. Mult mai ușor mi-ar fi fost să dau o comandă și să-i avem de-a gata. Am vrut să-i coacem acasă pentru ca cei mici să vadă și să învețe bucuria lucrului făcut împreună, dar și să crească având amintirea unor repere bine înrădăcinate din copilărie. Și ce rădăcină mai bună și mai sănătoasă decât ortodoxia? Poate peste ani își vor aminti că au copt împreună cu mami „mucenici” în cinstea Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia.