Așa a început:
stupefiat
nespus
auscultăm
împreună
creștem
răbdând
creștinește
creștinește
jertfelnic
consimțire
păzire
păzire
cruce
prezență.
Și așa continuă:
„c-am ales(s) a aștepta, mă-nveți în fiecare zi câte ceva despre inima mea. c-am ales(s) a nu pierde nădejdea. iată-te acum alăturea! c-am ales(s) a ne da mâna, ce frumos a început povestea! nu-i așa, domnule Dar? acum că zâmbești, sper că mă vei ierta c-am ales(s) a coda aste rânduri ca să nu prea înțeleagă lumea...”
Asta scriam în urmă cu 8 ani, îndrăgostită, visătoare și recunoscătoare. Nu știam cum o să fie, nu aveam niciunul dintre noi planuri matematice. Eram două jumătăți de suflet regăsite, cărora un bunic înțelept le spusese răspicat că „iubirea se cere păzită de oarba ispită”. Acum știm mai bine ce înseamnă asta și parcă au mai trecut câțiva ani peste noi, cum mi-a scris cineva drag văzând fotografia de mai sus... Au trecut destul de multe, iar eu încă sunt îndrăgostită, visătoare și recunoscătoare, deși viața ne-a dat uneori pumni, alteori picioare [din mila lui Doamne-Doamne, mie mi se dau și acum din burtică zilnic pumni și picioare], uneori ne-a mângâiat și alteori ne-a dărâmat.
Îți mulțumesc, dragă Dar, pentru tot. În primul rând pentru ceea ce ești zi de zi pentru mine...