după ce-am umplut geamantanul cu cărți și dicționare, Dinozaurul s-o uitat la mine și o zis: „no gata tu! mai ho!! amu cum vrei să le ducem acasă? cine m-o pus pe mine să aduc litere la depozitul de cărți, nu știu...” pe urmă m-o luat de mână obligat-forțat, m-o târât de acolo și o zis că nu mai am voie, că-mi ajunge. am luat și geantă de piele maro, că tot cu asta am avut de când am ajuns la Dijon. cred că încă trei săptămâni cu mine aici o să încărunțească, dar n-are încotro. ce să-i fac dacă vrea să ajute oamenii nătângi? nu știu cum să fac să o conving că nimic nu e „întâmplător” și că Doamne Doamne chiar o iubește. că oamenii pe care-i întâlnește or fi ticăloși și profitori, dar au un sâmbure de bine și de lumină ascuns în inimă. cum să ajungă să vindece inimi peste ani dacă nu își păstrează nădejdea că are și ea de câștigat din toată „afacerea” asta? nu o să recunoască în ruptul capului, dar simt că anumite lucruri de acasă chiar îi lipsesc... o să continue să țină în ea, sub armură de Dinozaur, toate cioburile care au lăsat urme adânci de ani și ani...mi-ar fi plăcut să-i pot răsplăti ceea ce a făcut pentru mine, dar atunci când e mai important am talentul de a mă purta ca un copil tare sărac cu duhul...
mulțumesc, Dinozaurule! pentru? pentru nimic...