„Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru,/ Răsărit-a lumii Lumina cea adevărată....”
în 23 decembrie tradiția era ca nepoții lui Mărâie să vie la Sebeș, să-i ceară traistele (pe atunci le purtam doar în Ajunul Crăciunului) din dulapul cu naftalină, să mănânce pită prăjită pe sobă și să bea ceai de buruieni; s-adoarmă după o lungă porție de râs târziu în noapte, două-trei ore poate. tata să le dea trezirea pe la cinci și ceva dimineața, apoi ei să se echipeze bucuroși nevoie mare și să pornească pe uliță. ce faini erau anii când zăpada le scârțâia blând sub picioare; uneori stratul de alb le ajungea până la genunchi de puteau să facă îngerași trântindu-se unde era sclipirea mai pufoasă... parcă-i văd și acum cu nasurile înghețate și fularele roase, cu obrajii rumeni de bucurie și de frig, bătând din poartă-n poartă cântând veseloși „Nașterea”. odată cu voia bună se aduna și dulcele „colindreț”, care după câteva ore de cântat era un adevărat munte de eugenii, ciocolățele rotunde cu Scufița Roșie (oare mai există? oare se mai găsesc?), bomboane de pom, napolitane cu ciocolată, mandarine și alte minunății... nerăbdarea era uneori atât de mare încât mâncau aproape un sfert din dulciuri în aceeași zi (cele mai bune, bineînțeles).
... mi-e dor de Tâlvana, de „băiatul cu bube de cacao”, de Dideplu, de toată „ceata” noastră de altădată. oare unde sunteți, copii dragi? și Mărâie ce-o fi luat de colindreț anul ăsta? mă bucur măcar știind că mai are pe cine trezi tata. sigur o să-i pună două colindrețe (să aibă spor) înainte să iasă din casă!