cu mult drag, pentru cei
doisprezece copii ai lui Crăciun
mesaj din Ajun: „Să ai
răbdare și te va găsi bucuria Crăciunului și acolo! Că Pruncul e Același peste
tot!”
Îmi tremură inima pentru că iar
o să mi-o deschid aici. E un risc pe care mi-l asum mereu, dar nu (mai) pot
altcumva, altfel o să uit mare parte din ceea ce am simțit... Nici nu știu cum
să încep povestea de anul acesta pentru că e neașteptat de plină sufletește.
Aseară, în Ajun, tare mă durea
capul (poate mai mult din cauza dorului), așa că după ce am deschis ușa
colindei românești, am despachetat cadoul ceai-nemțesc și poezia despre îngeri
(care în esență spune că îngerii nu sunt neapărat oamenii cu aripi, ci oamenii
de zi cu zi, cei care ne fac viața frumoasă), apoi am adormit fără a fi văzut
nici măcar zece minute din „Colind de Crăciun”. Dimineață când am ridicat
oblonul ploua. Și m-am întristat iar... Doar că până să ies afară s-a oprit. În
drum spre Casă am primit mesajul cu „Te
iubim și ne gândim la tine...” Apoi m-am gândit la tata, care, atunci
când sughite, mereu zice că-l pomește cineva sau că urmează să primim
vizitatori. Și chiar așa-i! Nu știu dacă l-am moștenit, dar azi am sughițat
toată ziua...
Unul dintre cele mai importante
lucruri pe care le-am învățat aici e legat de OAMENI.
Nu pot să-I fiu îndeajuns de recunoscătoare lui Doamne Doamne pentru tot ceea
ce mi-a dăruit prin „exilul” ăsta, cumplit și minunat în același timp. Pe
oameni am învățat că trebuie să-i descoperi. Să le dai șansa să-ți dăruiască
sâmburele lor de bine (și există în FIECARE!!!).
Să nu-i judeci DELOC după aparențe, pentru că acestea sunt măști false. Să
îndrăznești să aduci lumină acolo unde sunt răni, sau să te hrănești atunci
când, la rândul tău, întâlnești un „ADHD” mai pronunțat....
La biserică am găsit un om
care reușește să trăiască frumos Ortodoxia și aici, un adevărat exemplu de
român. Tare m-am bucurat auzind răspunsul „Doamne
miluiește” (acasă nici nu iei
seama, dar când auzi slujba într-o limbă necunoscută totul se schimbă) și gustând cornulețele de sărbătoare. După cum i-am și spus, semănau mult cu
cele pe care obișnuia și mama să le coacă acum câțiva ani...
Ieri am gătit mâncare
românească, și, bineînțeles, azi ne-am întâlnit să ne bucurăm ÎMPREUNĂ de Nașterea Domnului Hristos. Poate că
niciuna dintre noi nu bănuia câtă bucurie urma să primim. Ioana e o bucătăreasă
minunată (ea zice că va fi o soacră bună, eu sunt însă de părere că mai înainte
de asta va deveni o noră destoinică), și ne-a strunit și organizat de
numa-numa! O adevărată Akela pentru lupișorii bihoreni! Ne-am veselit (în
special cu povești despre profi) pentru câteva ore, ne-am împărțit cadourile,
am gustat faimoasa prăjitură bûche de
Noël, apoi, după hotărâri
și resrăzgândiri, ne-am îmbrăcat și-am pornit să colindăm una din familiile
românești stabilite în Dijon. Cum-necum, Maria-care-ajută-oameni a convins ( în
unele cazuri obligat-forțat-forțat) unșpe oameni din doișpe, în ciuda replicilor de „Eu
n-am fost niciodată la colindat.” sau „Mie nu-mi place, eu nu știu și n-am
cântat colinde de ani de zile.” Am început să repetăm pe drum, am continuat în
autobuz și, ca prin minune, fețele parcă ni s-au înseninat. Și fiindcă îmi
place să privesc oamenii, am văzut izvorând ușor-ușor în ochii tuturor sclipiri
care-mi erau cunoscute de la colindatul de anul trecut...Cei care urcau în
autobuz se uitau zâmbind curioși la noi. Îmi venea să sar în sus de bucurie!
Eu, în Dijon, cântând colinde românești, bucuroasă pe dinăuntru cu inima cât un elefant... Mi-ar fi plăcut în acel moment ca
omulețul drag care mi-a scris de acasă că „Toată țara e la Oașa, numai noi
nu...” să știe că Oașa era și aici, prin Simo și prin mine. Numai de Sus trebuie
să-mi fi venit curajul de a îndrăzni să cânt cu ea, să le vestim copiilor dragi
și dijoneziilor „ce soare răsare” și să le amintim că azi primim cu toții mult
„har și bine”...
A fost absolut EXTRAORDINAR!!!! Odată
ce am început, nu ne mai puteam opri. Mă simțeam acasă, mă simțeam la Oașa,
trăiam cu toată ființa mea Crăciunul...După emoția cu care ne-au primit toți, tare
fericită s-a dovedit și familia gazdă...Una dintre cireșele de pe tort (au fost nenumărate, și s-au topit avalanșic) a fost drumul de întoarcere în campus. După
câteva minute de la plecarea din stație, autobuzul s-a oprit brusc (eram doar
noi doisprezece, șoferul și încă un călător). N-am dat atenție, am continuat să
cântăm, dar apoi ni s-a spus că șoferul vrea să ne vorbească. Dinozaurul s-a
dus să ne apere, apoi ne-a chemat. Deja ne făceam scenarii: ioi, să vezi că ne
dă jos și poate primim și amendă că am cântat în autobuz! Da' de unde! Tipul
(șoferul, adică) voia să-l colindăm. Am râs copios, apoi ne-am reluat bucuria.
Doamne, ce frumos a fost! Efectiv, nu-mi venea să cred ce mi se întâmpla! „Vezi ce vrea să-ți arate
Dumnezeu?” Un moment genial a fost când francezul, indubitabil cucerit
de colindele noastre, a răspuns un désolé copilăros după ce a uitat să oprească
în stație pentru cei trei călători care trebuiau să coboare. Să vă spun că ne-a
întrebat și câte suntem celibatare (asta ca să folosesc exact cuvântul lui)?
Bine, dar să nu mai ziceți nimănui! Mergea ca melcul și prindea toate
„focurile roșii”, cel mai probabil „întâmplător”. Fetele au vrut neapărat să
învețe urarea care mie mi-a fost sădită în suflet de grupul veselos, așa că
toată seara am continuat să o cântăm pe stradă, prin telefon sau pe skype, ca să se bucure și cei
dragi împreună cu noi.
Întoarse la Vauban, am făcut-o
fericită pe Ioana, care se îngrijora că, dacă n-o mâncăm azi, ciorba țărănească
pregătită cu atâta și atâta drag ieri n-o să mai reziste. A fost una
dintre cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată, mai ales că eu nu mi-am
gătit niciuna de când am ajuns în orașul muștarului. Amu ce să vă mai zic? Dacă
trecem peste momentul comico-dramatic de descoperire a lipsei prăjiturilor și a
unui anumit tip de hârtie din camera 204, rămâne faptul că zâmbeam toate cu sinceritate și
seninătate. Eram, copii adunați din diferite colțuri ale României, pur și simplu
fericite. Foarte fericite chiar! Nu trebuia să ne exprimăm în cuvinte, se citea pe
fețele noastre....
Cel mai ciudat e că atâtea
săptămâni de cursuri nu au avut deloc puterea să ne lege, dar o singură zi a
făcut minuni. Și atunci cum să nu crezi că există Dumnezeu și că ne iubește?
Astăzi chiar am simțit că S-A
NĂSCUT PRUNCUL HRISTOS! Am
fost departe de casă, dar poate m-am simțit mai aproape ca niciodată...„Să îți
dea Hristos de toate/ O, lerui Doamne!/ Bucurie, sănătate/ O, lerui Doamne!”
Am urmat sfatul înțelept: am
zâmbit și am fost copil! Dragă Doamne Doamne, Îți mulțumesc din inimioară
pentru grija pe care ne-o porți!