când nu răspund prin tăcere, sufăr de „alzheimer infantil” ( în termeni medicali sindromul ăsta nu există, dar îmi place cum sună- mai bine zis, mă regăsesc adesea în alăturarea celor două cuvinte). mai exact, ori mă exprim în paradoxuri, ori uit lucruri esențiale (pentru un literist) mai ceva ca un bătrân de optzeci și cinci de ani. dincolo de toate acestea, rămâne însă BUCURIA de copil. sentimentul că Doamne Doamne mă iubește, răspunzându-mi mereu întrebărilor sau cererilor (exact) la momentul potrivit. unul dintre lucrurile care mă frământă uneori e că nu am un răspuns bine formulat întrebării „Și ce faci după ce termini facultatea?”, ca și cum toți anii pe care i-am petrecut adunând ar fi fost degeaba. ca și cum aș fi singurul om din lume care uită.... ei bine, hai să fiu sinceră! după ce termin facultatea o să ascult în continuare ce-mi spune inima: o să scriu scrisori, o să împart din lucrurile mici ale fiecărei zile, o să scormonesc după povești de oameni „diamantini”, căutând să le adun așa încât să le fie și altora de folos...asta o să fac, deși mi se spune des că o să mor de foame. ochiul-boului nu-l țin pentru mine (deși uneori îmi servește drept terapie), ci pentru a mulțumi celor care îmi dăruiesc din frumusețea sufletului lor și nu se aleg drept răspuns decât cu o privire de neînțeles sau poate nici cu atât. adevăru-i că nu-s chiar așa hapsână cum par....
[păstrător-de-gânduri-bune. o călătorie de la adolescență la maturitate. jurnal de mamă de trei băieți. scrisori. fotografii. povcești. pseudoversuri. îndemn la simplitate. fărâme de suflet românesc.]