Stranger in Dijon
Într-o mare de Erasmuși adunați de Răpciune, am ales amândouă etichete de culoare jaune foncé. (Oare de ce?) Și după ce ne-a plimbat Ted prin tot orașul, mai că începusem să ne zâmbim. Eu visam zilele acelea să mă aleg cu duzine de prieteni noi, dar am înțeles treptat că asta nu va fi posibil. (Dacă după ce mă întorc acasă voi continua să păstrez legătura cu cinci oameni, o să fiu fericită.) Și tot zi după zi, săptămână după săptămână, am ajuns să-mi dau seama de ce acel „întâmplător”.
Niciodată nu știe unde îi sunt foile, e o literă destul de dezordonată. Îi mai spun uneori că are tendința să exagereze, să facă din țânțar armăsar, dar are au minunat suflet de copil. Naiv care crește, i-aș zice. Sau, mai bine, naiv-matur. Și-i plac fluturii tare mult. Copilul cu idei-fluturi e mereu acolo când am nevoie să mă mustre cineva, să mă asculte cineva, să mă îmbrățișeze, să mă scoată la plimbare, să-mi amintească de lucrurile care contează cu adevărat în viață...E cea care mă suportă când deviem minute bune de la drum în căutare de cutii poștale noi, fata de la care am învățat să mănânc pâine prăjită și turtă dulce, copilul cu care împart ciocolata și orice mică bucurie sau dezamăgire.
Uneori mă bate cu privirea (sau poate e doar obosită, sau prea frământată)...Uneori așa mă bucur că am cui să-i spun „Doamne ajută!” la plecare, că aproape mă simt ca acasă. Câteodată aș vrea să-i mulțumesc și nu știu cum. În seara asta, după ce m-a chemat la ceai, m-a expediat acasă cu un borcan de orez. Ziceam că nu-mi mai e foame, dar arăta așa bine...Și abia după ce l-am mâncat, mi-am dat seama ce minunat e să se gândească cineva la tine...
Strangerule, mulțumesc!