Liniștea de dinaintea furtunii
Uneori nu-mi vine să cred că sunt aici. Că un vis mi s-a îndeplinit și alte multele sunt pe cale să se împlinească. Uneori sunt atât de fericită, încât aș îmbrățișa toți necunoscuții care se uită la mine ciudat când mă văd mergând pe stradă zâmbind unui petic de scrisoare... E greu de descris ceea ce simt, căci în spatele peliculei de osteneală a zilei, e sădit un sâmbure de rost. Un sâmbure care se frământă și se întoarce pe toate părțile, așteptând momentul potrivit să iasă la lumină...
Acum două săptămâni când am cumpărat biletul am început să sar în sus de bucurie, mai ceva ca un titirez. Sunt fericită? Da, fără să mă uit în oglindă, știu că inima hrănește zi de zi sâmburele și îl apără de toate loviturile puternice. Simt în mine foșnet de liniște și fluturi de nerăbdare. Mâine merg la Paris...De chiar-chiar! Bine, n-o să mă aștepte niciun Dexter, dar o să împart cu o Emma bucuria descoperirii străduțelor boeme...Tot ce-mi doresc acum e ca ploaia să rămână la Dijon, mintea să-mi fie odihnită și atentă, și, preferabil, atunci când mă întorc să nu scriu un scenariu asemănător celui cu „Moș Crăciun, dormi?”. Nici nu-i mult, așa-i? Strop de nebunie? I-aș zice mai degrabă car. Dar o să aibă Doamne Doamne grijă de noi...Știu, simt asta.