Aseară m-a bătut Moș Ene, din nou. Pe Gavroche nu l-am disecat cumsecade, dimineață mă aștepta cuminte tot acolo. Oblonul a deschis o zi care se anunța destul de senină. Și nici că am băut primul ceai, că am și primit culoare și gânduri bune-n dar! Apoi s-a pornit ploaia cea molcomă și îi mai aruncam câte-o privire piezișă din când în când... Plicul de la Aiurilă s-a strecurat sub ușă pe la zece și ceva. „Îmi imaginez acum că tu stai aici lângă mine și îți povestesc ție. Și tu zâmbești și mănânci pufuleți pentru că e vineri. Tocmai am remarcat că te-ai murdărit toată, deci ai face bini să te scuturi oleacă!” Apoi, până la trei m-am tot gândit ce bine-ar fi să nu mai plouă așa tare, știam că umbrela cu flori a intrat în comă din cauza vântului de Beaune. Ne-am luptat pe drum ce ne-am certat, dar n-am avut câștig de cauză. Așa că până la poștă a trebuit să mă las bătută de ploaie și vânt. „Nu-i bai, măcar o să cresc mare!”...și mergeam pe stradă zâmbind, că doar urma să capăt mult-așteptata poveste bucovineană a Tâlvanei...Da, am atâtea alte lucruri la care să mă gândesc, dar cartea cu scrisori rămâne un vis la care sper din ce în ce mai mult. Și sunt sigură că va prinde viață și aripi de cotor și nu peste mult timp o să o găsești în librărie, să o răsfoiești zâmbind...