Graiul țesăturii
Cred că într-o bună zi o să explodez dacă mai mănânc atâta dulce. Când am auzit că-i din nou vreme de prăjitură, mi-au sclipit ochișorii. Am lăsat săcăteul, mi-am luat teneșii și-am plecat spre Lamartine. Să mă fi văzut, cu teneși și palton, ai fi râs de mine. Deși, să fi întâlnit pe cineva care să mă privească dubios, nici că m-ar fi durut vreun nasture. Am învățat (dinainte să ajung aici, dar din septembrie s-a accentuat părerea) că nu contează ce crede X, Y sau A despre cum arăți sau cum te îmbraci, atâta vreme cât tu de simți bine în pielea ta. Nu de puține ori am zâmbit în sinea mea văzând franțuzoaicele desculțe. Bine, nu desculțe la propriu, dar totuși prea estival pentru frigul de afară. În România cam greu să întâlnești paltoane cu opinci, fără șosete. Aici nu-i niciun bai. Mama râdea de mine când mă vedea purtând ciorapi de lână cu fustele de vara și-mi zicea că arăt ca o babă. Apoi, când mi-am pus săcăteurile în bagaj, mi-a zis că nu-s normală și ce vor zice vuittonii când o să vadă țesătură țărănească? Acum nu mă mai cunoaște nimeni... Deși tare aș vrea să mă oprească cineva pe stradă să mă întrebe ce-i cu tricolorul și cu traista. Sau să fie un român care să se bucure, nu să se rușineze că le vede. Până atunci, eu le port cu drag. Și-i mulțumesc detectivului care mi-a trimis aseară adresa unui „site pe gustul meu” pe care tocmai l-am răsfoit cu inima crescând de bucurie românească.
Vezi că sunt o hoață?