Teoria și iubirea
Teoria spune că fiecare mai are și zile în care simte nevoia să țină obloanele inimii închise. Nu neapărat din cauza gerului de afară, ci pentru că așa e compoziția aluatului de om din care suntem plămădiți. Când vine vorba de cuvinte, e ușor de scris; mai greu devine când te găsești în fața cuiva trist. Uite: mie una nu-mi place să văd oamenii triști, sunt frământați, sau încruntați, sau armorați cu privirea „Nu mă întreba nimic! Vreau să fiu lăsat în pace!” Pur și simplu nu pot. Mi se întâmplă de foarte multe ori să mă găsesc în preajma unui asemenea personaj, și-atunci inevitabil mi se înfiripează în minte gândul că poate e supărat pe mine (chiar dacă n-ar avea de ce, așa simt). Apoi încep să-l iau la întrebări. Și nu mă opresc deloc, ca un copil mic și naiv care nu înțelege gravitatea problemelor celor mari. De ce? De ce? De ce? Până își pierde răbdarea și ajunge să-mi zică: „Georgi, chiar nu mă simt bine...” Mmm, și-atunci tac câteva secunde dându-mi seama că am rămas, vorba veche a unui căpcăun, „groaznică”...
Adevăru-i că nu de teorii avem nevoie, ci de oameni care să ne iubească. Oameni cărora să le pese de noi. Dacă ajung să te enervez, să mă ierți. Intenția e, în esență, de a nu te lăsa prea mult în carapace (că uneori îmi iese contrariul, asta-i altă poveste)...Să nu te miri dacă atunci când mergi pe stradă alături de mine încep să zâmbesc din senin sau să țopăi de bucurie pentru te miri ce lucru mic (cum am făcut în gerul serii de azi aflând că mâine merg, după atâta așteptare, la patinoar). Orice-aș face, copilul din mine nu dispare. Acum, mă gândesc că dacă e adevărată ipoteza că unul din doi trebuie să fie cu capul pe umeri, atunci musai n-o să pot fi eu aia. Dar nu de teorii avem nevoie, ci...