Prima zăpadă
Dacă n-ar fi venit Adela aseară să-mi zică: „Georgiiiii, ningeee !!!”, când aș fi ridicat oblonul dimineața, vorba ei, aș fi crezut că am dormit două săptămâni. Nu visam, chiar ningea ! Cu fulgi uriași de mari, rotindu-se într-un dans necontenit de alb... Și eu care-mi făceam griji că n-o să văd zăpadă la Dijon... Au trecut câteva luni de la topirea din primăvară, poate de asta mă bucuram atât de mult. Nu-mi mai venea să plec de la fereastră, deși la un moment dat tot a trebuit să o închid (altfel aș fi riscat să devin om de zăpadă). Pe lângă colindele românești și ceaiul de vanilie, a picat minunat gândul scrisorii... Simțeam cum parcă fiecare fulg alungă ursuzismul zilelor trecute, înlocuindu-l cu alb; nu mai conta noroiul, zăpada avea să-l învelească într-o pătură nouă. Prima oară în ultimele săptămâni, nu-mi era deloc somn (deși nu băusem cafea). Aș fi stat să privesc zăpada toată noaptea (bine, până la urmă, am zis totuși să fiu copil cu minte), atât de fericită eram...
din scrisoarea primită azi: „Simt că trebuie să ne ridicăm și noi ca popor, și cred că primul pas este să ne asumăm ceea ce suntem, să ne ajutăm unii pe alții și să facem totul bine, frumos, ca și cum am face pentru Dumnezeu. Sună frumos, idealist, dar trebuie să ne trezim un pic.”
din scrisoarea primită azi: „Simt că trebuie să ne ridicăm și noi ca popor, și cred că primul pas este să ne asumăm ceea ce suntem, să ne ajutăm unii pe alții și să facem totul bine, frumos, ca și cum am face pentru Dumnezeu. Sună frumos, idealist, dar trebuie să ne trezim un pic.”