Anul trecut în Noiembrie mi s-a năzărit să scriu în fiecare zi câte-o „poveste”. Și-am reușit în cele din urmă, chiar dacă uneori nu-mi prea puteam aduna cuvintele. De azi-dimineață și până acum m-am tot gândit dacă să continui jocul și anul acesta. De fapt, înlăuntrul meu știam răspunsul, doar că am fost melc învăluit de brumă dijoneză printre foi, ceaiuri și turtă dulce...
Spiridușul
Tabăra de Crăciun mi-a umplut sufletul cu infinită bucurie. Chiar și după ce m-am întors acasă, zile întregi mi-au rămas în gând frânturi de colinde (partea frumoasă e că și dacă ești afon, fredonând melodia înlăuntrul tău nu simți că strici nimic sau că spargi timpanele celor din jur) și imaginea tinerilor voioși, „dragi și inimoși” îmbrăcați în costume populare... Era 3 sau 4 ianuarie când a venit nenea Poștașu cu trei noi scrisori, una dintre ele de la Spiriduș. După ce mi-a trecut țopăiala, mi-am dat timp să se așeze poveștile... Apoi am înțeles că ceea ce crezusem inițial că am primit, nu era nici pe departe totul. Trebuie că plicul maroniu dăruit de Zâna bună la Luduș și bucuria de pe chipul meu când le-am împărtășit povestea scrisorii pentru România au determinat-o să înceapă să scrie...
În gerul lui Undrea trecut, purta o căciuliță portocalie destul de năzdrăvană și avea pe chip o lumină cum numai din inima unui copil curat poate izvorî. Zâmbea necontenit și lua în brațe pe toată lumea, și pentru că era atât de mare, i-am zis că e ca un „Spiriduș”. Și așa i-a rămas numele!
Nu cred că mi-am dat seama decât după câteva luni cât a început copilul ăsta minunat să țină la mine și cât de dragă-mi devenea. Înainte cu o zi de ziua mea mi-a dăruit un buchet de 21 margarete (pentru care s-a trezit cu noaptea-n cap și s-a ales cu o veritabilă căzătură cu bicicleta) legate cu tricolor, iar sâmbăta a luat trenul și, surpriză, a venit de una singură la casa portocalie. Când mă gândesc cât era de ostenită și roșie la față, și acum surâd. „Din gară m-a adus un nene cu căruța...”.
Am adunat între timp multe plicuri cu gânduri colorate de sufletul ei drăgălaș, dar cel mai mult și cel mai mult m-a impresionat darul de dinainte de plecare. Și atunci credeam că o cunosc, dar m-am dovedit din nou mai necoaptă decât ea...
E unul din copiii care îmi trimit constant bobârnace de neuitare și datorită cărora mă simt binecuvântată zi de zi... „Să-ți porți cu mândrie tricolorul și să nu uiți de unde ai plecat! Și Georgi, să-ți amintești mereu: Nihil sine Deo!”
Adineauri mi-a scris că ieri a fost la Casa Literelor din Sibiu: „Eu am stat la intrare și am împărțit zâmbete, îmbrățișări și îndrumări tuturor celor ce le-au uitat acasă... Chiar dacă pentru privitori pare ciudat să stai în fața facultății cu tricolorul la gât, să deschizi ușa tuturor celor care intră, să le zâmbești călduros și să-i îmbrățișezi cu drag, mie mi-a plăcut așa mult! M-am încărcat cu așa multă bucurie pentru că fiecare și-a lăsat la ușă o parte din bucuria lui...”
Cum să n-o iubești? Mulțumesc, Spriridușule!