...
Era 13 februarie. Țin bine minte pentru că primisem un răspuns afirmativ de la România Pozitivă și mă duceam la Cluj, în vizită la Zâna cea bună. Fericită, mi-am luat locul de la geam în primire; inima-mi zâmbea de bucurie, iar răsăritul soarelui de după dealuri îmi bucura sufletul.
Doamnei de alături nu i-am acordat atenție. Am tăcut amândouă vreo oră și ceva, dar apoi a rupt tăcerea. Abia atunci am îndrăznit să o privesc. Ceva înlăuntrul meu sclipise. Apoi, când a început să-mi împărtășească firimituri de viață, am știut că Doamne Doamne nu mi-a scos-o în cale întâmplător. La Cluj, am căutat repede carnețelul și am notat pe fugă adresa și numărul de telefon.
Mereu s-a bucurat pentru fiecare gând mic, mărturisindu-mi cum în adolescență trimitea și dumneaei scrisori. Înainte să plec la Dijon a aranjat în așa fel încât să ne viziteze într-o duminică, ca să-mi dau seama cât ține la mine... Astăzi am găsit un plic sub ușă. I-am zâmbit, l-am luat în mână și două secunde m-am gândit de la cine-o fi pentru că nu cunoșteam scrisul. Apoi minunea poveștii m-a învăluit...
„În țara mea, a noastră, azi e frumos, călduț. Soarele mușcă timid din aura toamnei, copacii au veșminte noi ca și culoare și eu nu mă pot împiedica să mă întreb iar: ce anotimp îmi place cel mai mult? Nici azi și cred că niciodată nu o să pot răspunde la întrebare, fiecare are atâta frumos, atâta splendoare!”
Știi, doamna Popescu e o eroină care-și duce crucea cu un optimism debordant. E veselă și senină, o mamă cu adevărat luptătoare. Țara noastră e plină de astfel de oameni ale căror povești merită descoperite și valorificate, de aceea o să mă întorc!
Da, scrisul de mână vorbește despre oameni. Îi face să fie mai atenți, îi obligă să-și asculte inimile și apoi să ia stiloul și să-și deseneze sentimentele în dealuri de litere. Nu pot să nu mă minunez de fiecare dată cum niște simple petice pot lega punți durabile, poduri-de-suflete...