...
Acum doi ani pe vremea asta se zbăteau multe zbuciumuri (mai mult sau mai puțin justificate) în mine. Foarte diferite de ceea ce simt acum. Despre Nunuc nu mai știu nimic, a rămas undeva în urmă. A fost greu, dar sunt fericită că am reușit să mă despart de el... Acum doi ani pe vremea asta nu-mi găseam nicidecum rostul și se înfiripa în mine din ce în ce mai crescândă foamea de oameni frumoși. Îi căutam cu îndrăzneală, dar și cu oarecare teamă. Nu știu de la cine sau cum mă pricopsisem cu gândul că au plecat toți din locul unde îmi era dat să fiu...La puțină vreme însă, am primit ceea ce-mi dorisem: o mare de oameni! Mulți oameni, din ce în ce mai mulți și cu povești care mai de care mai ciocănitoare-de-suflet. Mulți au venit, dar la fel de repede au plecat. Mi-au dăruit firimitura lor, apoi și-au continuat liniștiți drumul. A durat o veșnicie până să înțeleg că nu pot și nici nu e benefic să „fug” după cei care nu vor (sau nu au cum) să rămână în viața mea. Apoi am învățat să-mi deschid ochii inimii, să văd la fiecare pas „suflete frumoase” (vorba cuiva drag)... M-am schimbat aproape 180 grade, și acest lucru în primul rând datorită lor. Acum sunt mai atentă. Zi de zi îmi dau seama cum prin ei, Cineva are mereu grijă să-mi arate cât de nemărginit mă iubește...