...
Nu am voie să-ți spun cum o cheamă (ne-a avertizat de la bun început că dacă o să fim vreodată întrebați cu cine am studiat materia X, să nu-i pomenim numele), dar o să încerc să o descriu în câteva cuvinte.
E dascălul pe care l-am îndrăgit din prima clipă, chiar dacă n-am digerat eu prea bine teoriile predate. Am admirat-o pentru că a știut să fie riguroasă, dar și mereu aproape de sufletele noastre. Cel puțin, eu așa am simțit-o. Ne-a vorbit ca unor copii maturi și ne-a ținut „predici” la fiecare început și sfârșit de an (Elefanții sigur își amintesc povestea cu sacul). Țin minte că după o lucrare catastrofală (asta se întâmpla cam rar în clasa nostră), a venit tare dezamăgită și o oră întreagă ne-a explicat cum dacă vom continua așa o să ajungem la un moment dat în viață să trebuiască să tăcem. Din neputința de a ne exprima punctul de vedere, din necunoștință de cauză. Uneori îmi amintesc de cuvintele acelea, și-i dau dreptate...
„Tineretu'” și-a luat zborul din Lazăr, și „țâșpe” lucruri i s-au întâmplat de atunci, chiar dacă nu a trecut chiar un veac de vreme...Sunt curioasă doar cum o să fie întâlnirea de peste opt ani și cum vom regăsi peticele-scrisori pe care le-am așternut sub formă de pseudoultim test.
N-am înțeles niciodată cum a putut să ne învețe numele fără să citească ordinea din catalog...Rămâne dovada vie că esențele tari se țin în sticluțe mici și un exemplu de verticalitate cum rar întâlnești.
La plecare, ne-am despărțit cu o întrebare: „Care e întotdeauna partea plină a paharului?”
Mulțumesc!