„În toamna desfrunzită m-am întâlnit, copil.”
(Ion Pillat)
...
tu când citești o carte cum o citești? ca simplu cititor, ca personaj, sau și cu șoșoni de autor? plouă afară, e toamnă. sunt picurii diagonali ai unui Brumărel care a înlocuit nucile cu pain au chocolat. bei ceaiuri după ceaiuri și coci amintiri după amintiri. le faci loc la toate, ca într-un dulap cu multe sertare și sertărașe, cu zeci și zeci de umerașe, unde îți rânduiești ani după ani cămășile, rochiile, cearșafurile și unde toate se imprimă cu „naftalina” proprie. hainele au mirosul purtătorilor, ca și cum prin ele-ar răzbi inima. trișorii țin săpunuri cu mireasmă caldă printre pulovere, să le învioreze tăcerea de după închiderea balamalelor...mama, mi-e dor de dulceața de acasă. apoi te întrebi prin ce minune descoperi că viața gust. cum de capătă totul sens, acolo unde înainte nu vedeai decât dezordine. cum găsești suflete-pereche în oceanul de uși închise care îi determină pe oameni să-și construiască cochilii. cum de îți afli rostul de furnică și cum purtarea unei firimituri devine scopul tău și izvorul nesecat de bucurie al fiecărei zile. „ne răspunde Altcineva”, vorba lui Noica. acum strâng borcane, dar o să învăț să fac și dulceață. iartă-mă, n-ai înțeles nimic.