„Te-aş ruga, draga mea fetiţă, să faci cumva şi să găseşti o pereche de gene ca cele din povestea pe care ţi-am spus-o în seara asta şi care nu este decît o vagă amintire a unei poveşti japoneze pe care mi-o citeau părinţii mei cînd eram de vîrsta ta. În povestea asta era un băiat sărac, sărac, sărac, care căpătase o pereche de gene fermecate. Ştii ce făceau genele astea? Cînd le avea la ochi, ele îl ajutau să-i vadă pe oameni aşa cum erau ei de-adevăratelea. Pac! îşi punea el genele… şi pac! oamenii din jurul lui se trasformau în lupi, vulpi şi broaşte. Asta pînă într-o zi, cînd s-a întîlnit cu o fată, el pac! cu genele, dar fata nu se transforma în nimic. Cu gene sau fără gene, ea rămînea tot o fată. Ca să-ţi spun un secret, eu am nişte gene dintr-astea, stau cu ele la ochi şi acum văd o fetiţă şi un buldog. Nu pot să ţi le dau ţie, pentru că fiecare dintre noi trebuie să-şi facă rost de genele lui, dar sigur vei găsi tu unele pe măsura ta. Să le foloseşti cît mai des.”
(din minunata scrisoare a doamnei Despina, despre care am aflat de la Zâna cea Bună)