...
ce a fost în capul meu să nu mănânc (deloc!) mere de o lună de zile, nu știu. tărâță, și nici atât! după ce am dat o fugă la Mușchetari, am frânt un măr roșu... de atâta dor! cred că dacă i-aș fi zis „you're the apple of my eye”, tot puțin ar fi fost...apoi ne-am așezat pe una din băncile care ne fac de fiecare dată cu ochiul, era senin de liniște...și, în timp ce ne bucuram de mere, țuști! vedem trei tipi atleți. nu atleți în adevăratul sens al cuvântului (deși sunt destui și dintr-aceștia în campus); nu, prietenii noștri aveau ghiozdane în spinare și fugeau de mama focului, mai ceva ca niște gazele. primul meu gând a fost posibila apropiere a vreunui autobuz violet, dar vocea din stânga mi-a șoptit să mă uit la ceas. într-adevăr, mai erau doar zece minute până la închiderea Mușchetarilor. atleții erau, de fapt, studenți întârziați, și, posibil, înfometați....noi am rămas pe bancă, râzând și cu obrajii grași de mere.