...
Ai fost mereu lângă mine: m-ai învățat să iubesc viața, oamenii (pe toți, pe fiecare în felul lui) și lucrurile curate. Nu doar că mi-ai vorbit despre Doamne Doamne, dar mi-ai și arătat ce înseamnă să trăiești demn. Nu mi-a fost niciodată rușine cu tine. Te-am admirat dintotdeauna. Te-am iubit și respectat mereu (și acum e la fel, și așa va rămâne). Tu ai fost Moș Crăciunul din copilărie, primul om pe care l-am văzut în acel alb salon de spital, cel de la care am moștenit dragostea de povești și cotoare, piticul de a avea totul aranjat, „nebunia” de a născoci idei năstrușnice, ambiția de a urca munți... M-ai încurajat mereu și ai avut încredere oarbă în mine, mai mult decât eu însămi aș fi îndrăznit. Mi-ai dăruit ce era al tău și te-ai lăsat deoparte, doar ca să-mi fie bine. Nu știu ce alt copil a primit atâtea sfaturi bune, care să-l călăuzească în fiecare moment al vieții...
...și nu știu cum să-ți mulțumesc. Dar te iubesc. Și nu am ce altceva să-ți trimit de departe decât dragostea mea simplă de copil pe care l-ai crescut 21 ani. Dacă toți oamenii s-ar „urâți” și ar „îmbătrâni” la fel ca tine...nici nu știu cum ar arăta lumea asta.
Tot ce-mi doresc acum e să apuci cu adevărat să albești și să-ți aducem pe cap mulți pici cărora să le povestești câte-n lună și-n stele...Tu o să fii pentru ei bunicul la care am visat dintotdeauna. Doamne, ce frumos va fi!