...
La începutul clasei a IX-a mă speria. Era ca un tunet când intra în sala 79 de la subsol. Râdea de noi de numa-numa când vedea cum ne agităm pentru un simplu test. Mie mi-a spus verde în față că sunt „dusă cu preșu” când i-am povestit despre călătoria zilnică în autobuzul magic. Apoi, în clasa a XI-a, odată cu readingurile ori writingurile pe care le făceam varză, mă întreba din când în când: „Tu, acuma de ce ești proastă?”. Exceptând faptul că îmi venea să intru în pământ de rușine, cele două ore pe care le petreceam săptămânal în camera cu orhidee îmi umpleau inima de bucurie... În clasa a XII-a îmi zâmbea pe coridor și schimbam uneori câteva cuvinte cu ea. Când i-am zis de Litere, s-a strâmbat urât la mine, apoi a bolborosit nemulțumită... Și totuși, în caietul cu gânduri bune pe care l-am primit de ziua mea mi-a scris simplu că mă iubește... E unul dintre dascălii pe care îi îndrăgești fără să vrei, care ți se prind scai de inimă chiar dacă aparent sunt dinozauri răspândind flăcări și fum în jurul lor... Mulțumesc!