Homeless in Paris
Orice om normal, după ce se întoarce dintr-o asemenea călătorie, după duș și masă, caută cu oase frânte patul. Eu nu, căci un pitic de pe creier îmi spune că e musai să scriu acum, altfel mâine n-o să-mi mai amintesc la fel totul. Cum-necum, nu am apucat să văd filmul „Midnight in Paris”, recomandat acum ceva vreme de cineva drag care știa că urmează să merg. Acum, într-un fel, mă bucur, căci am putut să-mi fac propriul meu scenariu de zi și de noapte al capitalei franțuzești.
Am trăit 27 de ore (fără somn) de Paris... și am gustat de toate! Pe lângă faptul că ploaia s-a ținut scai de noi multă vreme (la Dijon a fost soare între timp), vântul parizian e mușcător de rece. E primul aer care te izbește când te dai jos din tren, ca semn de bun venit. Mi-am cumpărat, bineînțeles, umbrelă, că nu o puteam împărți cu Emma la nesfârșit. Mai ales că picurii nu se jucau, curgeau de-a dreptul.
Am fost două nebune. Că ne-am hotărât (fără să ne știm prea bine) să vizităm împreună un oraș total necunoscut, apoi că am plecat fără să avem un loc unde să dormim. Ne-am hrănit și împărțit optimismul reciproc, chit că la un moment dat nu ne-a fost deloc ușor.
Ieri am mers ore întregi pe jos, de la miezul zilei până la miezul nopții (de la Jardins Tuileries la Louvre, de pe Sena pe Champs Elysées, la hôtel des Invalides, de la Turnul Eiffel la poduri și Arcul de Triumf, nimic nu ne-a scăpat). Trecut de miezul nopții, ca să mai uităm de osteneala picioarelor ude, am băut un ceai la doi pași de Turnul Eiffel (cred că la fiecare cinci minute îi spuneam Emmei: „Uită-te ce frumos e turnul!”) și mi-am schimbat părerea despre hot-dog (cel franțuzesc e bun-bun). Apoi cafenelele au început încet-încet să se închidă, astfel că după 2 noaptea numai cluburile gălăgioase și dubioase mai erau deschise. „- Emma, unde mergem? - Să căutăm un loc, hai!”, și porneam prin ploaia deasă. Apoi, după minute lungi de asemenea colindă, se uita cu oareșce nedumerire în privire la mine și mă întreba: „Georgi, ce facem? Unde mergem?”. Nu știam încotro, dar, după o pauză de biscuiți cu ciocolată, iar începeam periplul. Trebuia să nu stăm locului, altfel am fi degerat cu totul. Mi-am amintit, bineînțeles, de Crăciunul în care, taur încăpățânat, am dat vreo două ore jumătate ocolul centrului Sibiului, dar acum nu mă mai gândeam la niciun „Moș Crăciun, dormi?”; nu era încă vremea Crăciunului, și nici nu aș fi avut pe cine suna aici. Dincolo de orice filozofie a vieții, chiar am simțit cum e să fii homeless în Paris. Să plouă continuu, iar tu să fii ud, înfrigurat și să nu ai, pur și simplu, un acoperiș deasupra capului. (Și se întâmplă asta noapte de noapte cu mii, sute mii de oameni, în timp ce magazine de lux își păstrează vitrinele luminate. Paradox?) Am descoperit multe fețe ale orașului de care sigur nu ne-am fi dat seama dacă am fi dormit orele acelea. Am văzut tineri care la patru dimineața fug prin ploaie nebuni de beți, dar și oameni ai străzii care au ca singură avere o pungă și o plapumă (patul e scaunul de metrou dimineața devreme). Salvarea noastră a fost gangul de mall găsit deschis și în care ne-am putut adăposti de ploaie, altfel ar fi fost crunt de tot. Emma a fost inspirată să-și cumpere șosete, așa că vreo trei ore jumătate am șezut lângă un hașenem fără pantofii cei uzi. Am auzit timp de câteva ore țipete, chiote haine de bețivi și cerșetori, scenariu desprins parcă dintr-un roman de Dickens... Dincolo de optimismul și bravura noastră, ne-a cuprins frica. Ne-am dat seama că exagerasem și nu luasem cu adevărat în considerare ploaia, frigul și Parisul în general ca oraș. Aveam viața în mâinile noastre, și riscul era că într-o singură clipă ne puteam transforma din oameni în ne-oameni.
Slavă Domnului, noaptea a trecut totuși cu bine. Nu ușor, nici repede, dar nu ni s-a întâmplat nimic. Apoi a trebuit să mă prefac doctor și să încerc să o aduc la doza optimă de bună dispoziție pe Emma...„Oooo, Champs Elysées!” A fost greu să se lase convinsă, nu a vrut bomboane pe seară (mi-am luat 100 g de tot soiul de bomboane minunate, care au venit ca energie în completarea ciocolatei cu orez) și număra mereu orele rămase până la îmbarcarea în trenul spre Dijon. Apoi am luat frâiele hărții cu linii colorate și am început s-o port după mine cu un curaj nebun. Am ajuns la Catedrala Notre-Dame, am găsit Parohia Ortodoxă Română de la Paris și am urcat în Tour Montparnasse (dacă vii la Paris, e musai să urci să vezi orașul de la etajul 56; e ceva cu adevărat inedit!). Cred că am înnebunit-o de cap, dar trebuia să-i amintesc că indiferent de condiții, eram acolo prima dată și trebuia să încercăm să ne bucurăm cât mai mult.
Am împărțit nu doar umbrela și frânturi din poveștile noastre, ci și bucuria descoperirii și teama că frigul o să fie mai puternic decât noi și o să cedăm. A fost o veritabilă lecție de viață, fără doar și poate experiența care m-a marcat cel mai mult de când am ajuns aici. „- Emma, eu o să vreau să mă întorc la Paris... - Bine, dar te rog eu să-ți cauți cazare data viitoare!”. Și-am râs de osteneală și de fericire. „- Ce ți-a plăcut cel mai mult? - Noaptea, cu siguranță...” Nu am găsit stilou, nici nu am ajuns la librăria Shakespeare & Company, dar a fost o primă vizită pariziană atât de plină, încât nu voi putea s-o uit vreodată. Una dintre concluzii: „Trebuie să porți papion pe Sena ca să fii nervos!”
Am invidiat-o pe filozoafă, pe mine nu mă aștepta nimeni care să mă îmbrățișeze în gară; totuși, întoarsă la liniștea dijoneză a ceaiului și a ciorapilor de lână, am găsit destule gânduri bune de la copii dragi... Și pe Adela, care de două ore mi-a zis să mă pun la somn și să beau un ceai fierbinte, ca nu cumva să răcesc. „Dar cum să nu-mi pese? Doar că, Georgi, încă nu-mi vine a crede că ai avut curajul să faci asta...” Deocamdată simt doar cum parcă mi se desfac mușchii...