an de dar

A mai trecut un an. Pentru mine unul cât zece, din multe puncte de vedere. Am primit mult mai mult decât merit, nu am dăruit cât aș fi putut. M-am schimbat mult ( poate și pentru că am dublat prefixul ), dar nu mi-e rușine cu cine sunt. Mi-a fost dat să întâlnesc oameni minunați, de la care am învățat că de viață te bucuri trăind-o, nu filozofând despre ea. Am învățat să mă accept, am încercat să mă eschivez mai puțin. Nu am luptat îndeajuns, dar nici nu m-am dat bătută. Am călătorit și am iubit. Mi-am ”operat” inima de zeci, sute de ori ( slavă Domnului, încă pulsează). L-am bombardat pe nenea Poștașu cu zeci de plicuri albe ori colorate. Am învățat să coc ”dolofane” și turtă dulce. Am citit destul de puțin, dar unele cuvinte și-au lăsat amprenta adânc în suflet. Am făcut fotografii. Mi-am împărtășit micile bucurii, așa cum le-am înțeles, cu oamenii dragi. Am învățat să iubesc România, am început să o redescopăr și sper ca scrisoare pentru țara mea să prindă contururi frumoase în anul care vine...

Îți mulțumesc, dragă Doamne Doamne, pentru tot ce mi-ai dăruit!

poveste despre cum răii devin buni

”-Nepoate, răspunse unchiul cu asprime, sărbătorește tu Crăciunul după bunul plac și lasă-mă pe mine să-l sărbătoresc în felul meu.

- Sărbătorește-l după pofta inimii, repetă nepotul lui Scrooge. Dar dumneata nu faci nimic.

- Atunci, dă-mi pace! spuse Scrooge. De parcă ți-ar fi de folos! Mult bine ți-a adus până acum!

- Îndrăznesc să zic că am făcut multe lucruri, fără să am vreun câștig din asta, ripostă nepotul. Și Crăciunul face parte dintre ele. Sunt sigur că m-am gândit la Crăciun atunci când a venit timpul lui - pe lângă respectul pentru numele și originea sfântă, dacă există lucruri ce pot fi judecate dincolo de această latură-, ca fiind o vreme a bucuriei; un moment plăcut de prietenie, iertare și generozitate; singurul moment pe care-l știu, cât e anul de lung, când bărbații și femeile par, într-un acord deplin, să își deschidă de bunăvoie inimile ferecate și să se gândească la semenii mai prejos decât ei ca și cum ar fi, cu adevărat, călători în drumul spre mormânt, și nu o specie cu totul diferită având drumuri paralele. Așa că, unchiule, deși  nu mi-a adus în buzunar niciun bănuț de aur sau argint, socotesc că mi-a făcut bine și îmi va face bine; așa că zic Dumnezeu să-l binecuvânteze!”

”Deveni un prieten atât de bun, un stăpân atât de bun, un om atât de bun, așa cum bătrânul oraș nu mai cunoscuse, de fapt, așa cum niciun alt bătrân oraș, târg sau orășel de pe lumea asta nu mai cunoscuse. Unii oameni râdeau când vedeau cum se schimbase bătrânul, însă el nu-i lua în seamă, căci devenise suficient de înțelept încât să știe că nimic nu se întâmplase pe acest pământ, nicicând, fără ca unii oameni să nu se fi prăpădit de râs încă de la bun început. Și știind că aceștia-s oricum orbi, se gândi că mai bine să facă riduri de la râs și în acest fel să nu se-arate mai hidoși. Inima-i râdea, iar asta era îndeajuns pentru el.”

                                                                                                      (Charles Dickens, Poveste de Crăciun)

scrisoare de Crăciun

Citește întâi povestea de anul trecut, o să  înțelegi mai bine scrisoarea  Crăciunului de acum.

Dragă puiule de român,

    Poate te-ai întrebat ce s-a întâmplat cu povestea mea cu și despre scrisori în ultima vreme și de ce nu am mai dat niciun semn de viață. Ei bine, nu m-am oprit din scrijelit, doar că, fiind luna sărbătorilor de iarnă, mi-am luat răgaz de liniște și redescoperit fericirea adevărată.

   Andra era curioasă în ultima ei scrisoare de ce iubesc România și o să-i răspund și aici pentru că am proaspătă  în minte amintirea minunatelor clipe de Crăciun petrecute alături de alți 200 tineri ”dragi și inimoși” într-un loc binecuvântat de Doamne Doamne.

   Să-ți povestesc deci. Am plecat pachet de griji nejustificate (frământându-mă cum o să reușesc să-mi gestionez timpul după aceea) pentru că nu-mi dădeam seama ce urma, nu conștientizam ce valuri de bucurie aveau să pună stăpânire pe inima mea; m-am întors purtând în mine saci întregi de firimituri de pace și lumină…Dacă m-ai putea privi pe dinăuntru, ai vedea că sunt un mănunchi de bucățele armonioase, o aranjare de mii de versuri de colinde ce-mi răsună-n gând; dacă aș putea, acum te-aș chema să-mi vezi sufletul cum râde și să te înfrupți din bucuria lui…

    Imaginează-ți că ești înconjurat de fețe blânde, calde, luminate permanent de o liniște lăuntrică, de oameni pentru care Dumnezeu este calea și sensul existenței. Imaginează-ți că se apropie Crăciunul și că ai ajuns într-un ținut pur de alb. Imaginează-ți costume populare și mândre săcăteuri (trăistuțe) și cojoace din toată țara adunate laolaltă (și nu oricum, ci purtate de suflete radiind bucurie și cântând colinde).

    Acum ești la Oașa, puiule de român. Cuvintele mele sunt însă mult prea sărace și, citind, te găsești exact în șoșonii pe care-i purtam eu acum câțiva ani când auzeam vorbindu-se despre acest loc. Ca să simți cu adevărat, trebuie să fii acolo; să pornească avalanșe de bine spre inima ta și să nu ai decât  șiroaie de lacrimi prin care să te exteriorizezi; să stai lângă oameni pe care nu i-ai mai văzut sau cunoscut, dar să ai impresia că-i știi dintotdeauna; să-ți deschizi sufletul și să primești Nașterea Domnului cu inima curată…

   Iubesc România pentru că am învățat să o descopăr. Iubesc România pentru că găsesc sâmburi de bine în oameni simpli, pentru că tradițiile încă nu s-au pierdut. Iubesc România pentru că e acasă și pentru că aici sunt fericită…

   Închei aici, lăsându-ți și o urare: ”Varsă, Doamne / Har și bine de la Tine / Peste casă, peste masă / Peste oamenii din casă.”

                                                                                                            cu drag și gânduri bune

împrumută-mi, te rog, o ascuțitoare

într-o zi oarecare, într-o zi când mă simțeam ca acum, te-am întrebat poate cum arată inima ta pe dinăuntru. poate ai schimbat,  din lipsă de timp, subiectul și uitat să-mi răspunzi; nu cred că era important la momentul respectiv. sau poate nu te-ai gândit niciodată ce formă are inima ta, dincolo de toate teoriile medicinei. vezi tu, eu nu am știut niciodată să o fac să tacă, să bată acolo neștiută de cei din jur... am bătut-o cu geruri și ploi și am murdărit-o cu noroi.

 la ușa inimii mele așteaptă mereu o cutie de culori: să repare curcubee și să lumineze raze după furtună...


vine Crăciunul, acum e vremea să te încălzești: d-icea peste vale

inimi. din inima unui copil.

lumină și viscol

ți-am spus că nu ai voie să te îndrăgostești de oamenii de zăpadă! știu că ei spun cele mai frumoase povești din lume, de ți-e mai mare dragu să stai să-i asculți...știu că ai nevoie de un om de zăpadă care să arunce din când în când un bulgăre care să te aducă cu picioarele pe pământ...știu că viscolul nu mai ajunge în inima ta, dar că nu te poți vindeca de doruri... știu, copilule, știu.

să nu-mi zici însă după ce se topește iarna că nu te-am avertizat!

dacă m-ai întreba ce înseamnă fericirea...

ți-aș spune să-i privești pe ei:

Nu mă mai satur de fotografia asta, pur și simplu o iubesc. Încă există oameni frumoși și buni... Tata zice că pentru ei ”nu prăpădește Dumnezeu lumea”.

povestea lui Nea Promoroacă (I.)

Prea multă zăpadă am primit să nu ne bucurăm de ea. M-am gândit ca în următoarele zile să scriu povestea unui om de zăpadă, câte puțin în fiecare seară :).

Nea Promoroacă

I.

A fost odată un om de zăpadă. Promoroacă îl chema și îngheța în micuțul oraș în care, după imediata venire a lui Undrea, toată lumea făcea cărări dimineața. Nu era Nea Promoroacă orice bulgăre diform de trei etaje, ci un respectabil domn de zăpadă, căruia îi plăceau șoșonii de lână și fularele colorate (cât mai late, să și să le poate înfășura în jurul gâtului și pe care să le roadă la plictiseală). Avea nasul roșu și ochii negri de tăciune, ca mai toți verii lui, dar, spre deosebire de aceștia, îi bătea în piept o inimă de turtă dulce. Curios lucru, aceasta nu avea- așa cum s-ar fi cuvenit- formă de pară întoarsă, iar din atrii parcă mușcase un copil înfometat. Nea Promoroacă, șontâc-șontâc se legăna țanțoș în dansul necontenit al fulgilor, îndemnându-i parcă pe trecători să se oprească să guste măcar din bunătatea ventriculelor lui.

ne acoperă, Doamne, zăpada...

ne lăsăm ninși. ne transformăm în oameni de zăpadă. ne acoperi, Doamne, inimile înghețate de răutate cu o lumină sclipitoare, scârțâitor de pură. ne cureți cenușa ce ne înnegrește pe dinăuntru, ne speli gândurile murdare. ne îmbraci sufletele într-o haină imaculată, cu mirosul iernii mult-așteptate din copilărie. ne binecuvântezi  apoi casele cu colindători pe care să-i primim cu clementine, turtă dulce, nucă prăjită și plăcintă cu mere și scorțișoară...

acoperi, Doamne, cărările, dar ne lași pașii să se îndrepte spre Tine.  noi, oamenii de gheață, cum să ne învrednicim de atâta bunătate din partea Ta?

nici cu pâine, nici cu sare...

”Mai ales să-ți amintești aceasta, Nicolae Apostol! N-are să te întâmpine nimeni cu pâine și sare, nici cu urale și flori. Branșa noastră cere un eroism fără glorie. Un eroism mărunt, de toată ziua. Câteodată mă simt vinovat, Nicolae! Cât timp vă am elevi, datoria mă face să vă pomenesc numai despre lucruri frumoase, răspunderi mărețe, o viață model ca pentru o povestire cu morală de abecedar. Când vă văd plecând în lume însă, mi se strânge inima, Nicolae! Știu ce vă așteaptă. De aceea vă sărut pe frunte, ca pe niște flăcăi porniți la bătălie, unde mulți sunt osândiți să cadă răpuși. Tu n-ai să fii însă dintre aceia. În atâția ani te-am cunoscut bine. Am toată nădejdea. Ești un flăcău tare. Îți dau un sfat, Nicolae. Taina, mă înțelegi tu? taina e să nu deznădăjduiești de la cea dintâi dezamăgire și să n-aștepți nimic de la nimeni. Nimic, decât de la tine!...”                                                                                               

                                                                                                                                  (Cezar Petrescu)

bucurii

Când am văzut că ninge, mai ceva ca-n povești, am zburdat afară și am început să alergăm după cei mai cei fulgi ce ni se topeau voioși pe obraji. Aș fi luat în brațe pe toată lumea! 

Am ajuns acasă cu degetele degerate, udă și pleoștită...dar poate și un pic mai mult decât fericită: aproape am terminat de împărțit plicurile. 

Prea multe bucurii lasă Moș Nicolae; a venit în lipsa mea acasă, lăsându-mi printre biscuiți și fructele Crăciunului și o jordiță, că doar v-am zis că n-am fost eu prea cuminte...

...și nici n-am apucat să-mi lustruiesc papucii :)

suflet de Moș Nicolae

”Tu când n-o să ai ce le da copiilor de mâncare, o să faci plicuri?”

Și dacă bursa nu vine, cum să renunț la Moș Nicolae? Nu e pentru că ”vreau să mă iubească lumea”, ori din dorința de ”a face pe zâna bună”,  ci pentru bucuria pe care o primesc când le văd oamenilor dragi zâmbete sincere pe chip (sau când mă sună să-mi spună acest lucru)...”Mi-am crescut copiii” în cuptor, iar lor le-am copt suflete de turtă dulce. Nu știu ce au zis doamnele și domnii  poștași, probabil s-au distrat copios (cum bănuia fata cu nume de bomboane), tot ce sper e să și ajungă renii la destinație...Dacă mâine seară, mai mult ca perfect :).

Tare mi-aș dori să fiu mâine seară acasă, să-mi lustruiesc ghetele de dragul vremurilor copilăriei, când ardeam de nerăbdare și ne uitam de țâșpe ori în geam înainte de a adormi, doar-doar de a venit Moșu'.

tu-l aștepți ?

dacă ninge ca-n povești...

”Tudooor, ninge!!”, asta am auzit înainte ca gerul să-mi pălmuiască obrajii, atunci când am ieșit din Casa Literelor. Am început să zâmbesc ca un copil nătâng, gândindu-mă: ”Oare Doamne Doamne chiar ne trimite prima zăpadă?”. Fericirea nu a durat însă mai mult de câteva secunde, chiar dacă am auzit vreo doi pici strigând de bucurie: ”ninge, ninge, ningeee!!!!”. Zăpada s-a evaporat repede spre alte zări, într-acolo unde oamenii merită să fie înconjurați de pacea și liniștea albului, unde fără de lumini artificiale sufletele sunt încălzite de bunătate și de bucuria de a împărtăși fericirea lucrurilor simple...Un astfel de loc îmi doresc de la Moș Crăciun, chiar dacă n-am fost eu prea cuminte anul acesta.

povești de Noiembrie. epilog

Epilog

În urmă cu o lună mi-am zis: ”hai să văd dacă pot!”. Am reușit: uite că am ajuns, cum-necum, și la ultima poveste. Nu pot spune că sunt chiar mulțumită de rezultat, tot ce știu e că aceste zile mi-au reamintit de oameni dragi și de lucrurile simple (fie că e vorba de scrisori,de zecile de ceaiuri, de dolofane sau de turtă dulce) care-mi aduc bucuria vieții...

Am fost, pe rând, tare fericită..sau mai tristă uneori. Țara lui Andrei e și a mea și încă o iubesc; o iubesc deși cu atâta nedreptate îi bate pe cei mai buni  și mai de valoare pui ai ei..

Te las, Noiembrie dragă, să pleci. Miroase a clementine în cameră, e timpul să ne gândim la prima zăpadă și la venirea lui Moș Nicolae...

P.S.: ”Oamenii devin mai fericiți când își dau seama că mâna de ajutor de care au nevoie se află la capătul brațului lor.” (Sydney J. Phillips)

povești de Noiembrie. pentru puii de român

Dragă puiule de român,

Tare mult mi-aș fi dorit să fi fost și tu acolo, să vezi toți acei copii și oameni frumoși îmbrăcați în haine românești, cu câte un săcăteu care mai de care mai drăgălaș atârnându-le pe umăr. Toți acei oameni luminați de liniștea de a se afla în cea mai primitoare dintre case, la privegherea de Sfântul Andrei. Toți acei oameni care au însuflețit orașul cu ale lor glasuri line, aceiași care au mers prin ploaie, majoritatea fără umbrele,  cu ochii sclipind a veselie vestind o mare sărbătoare.

Fericirea adevărată e un sentiment care nu se poate descrie...

Nu știu de ce, dar îmi place să cred că românii încă mai  înțeleg adevărată semnificație a sărbătorilor și că nu e totul pierdut...

povești de Noiembrie. lumina

Lumina

Uneori simt cum se revarsă asupra mea o ploaie de bine, o avalanșă de fericire pe care, pentru a o putea duce, încep să sar în sus ca un titirez, sau să le zâmbesc necunoscuților...

Azi am știut că lumina a fost cea care mi-a încălzit inima. O lumină venită de departe și atât de puternică încât ar fi putut dărâma munți.

E lumina dată de apropierea Crăciunului...

povești de Noiembrie. ceai cu domnul Înghețat

Ceai cu domnul Îngețat

Anul trecut pe vremea asta mergeam des lângă o fereastră uriașă,  de unde puteam privi în voie și un portret al domnului Faulkner. Despre celălalt domn nu auzisem și rămânea doar un ecou ”înghețat”, cum îl dă de gol și numele.

Azi mi-am băut ceaiurile și am ascultat pian alături de domnul Înghețat. Cu el în mod special, deși mai erau destui care așteptau la rând. Nu știu de ce l-am preferat, poate pentru melancolia care se ascunde în simplitatea cuvintelor lui...Vezi tu, noi, locatarii Casei Literelor, facem cunoștință cu o mulțime de domni și doamne care au scrijelit vieți, oameni care ”și-au crescut copii” în cuvinte din trăirile și sentimentele lor (sau ale celor din jur). Când vin și îți dăruiesc tot ce au mai bun pe tavă, nu poți decât să le deschizi ușa și să-i inviți înăuntru. Să le zâmbești scuzându-te până pui ceaiul la fiert și apoi să te așezi liniștit în fața lor și să le asculți povestea...

ascultă și tu despre o seară înzăpezită în pădure

povești de Noiembrie. știu că cineva drag undeva

Știu că cineva drag undeva

Știu că cineva drag undeva, aproape ori poate la celălalt capăt al pământului, e fericit. Știu că cineva drag undeva se bucură când, căutând după cine știe ce foaie într-un sertar, dă peste un plic colorat umplut cu gânduri copilărești. Știu că cineva drag undeva zâmbește încercând să meargă cu pași mici. Știu că cineva drag undeva așteaptă să primească o pizza care nu mai ajunge. Știu că cineva drag undeva ascultă acum colinde. Știu că cineva drag undeva mănâncă o turtă dulce proaspăt primită. Știu că cineva drag undeva se roagă și pentru mine. Știu că cineva drag undeva scrie o scrisoare. Știu că cineva drag undeva bea un ceai ori o cafea. Știu că cineva drag undeva așteaptă să se întoarcă acasă. Știu că cineva drag undeva așteaptă un gând bun.

Știu că există permanent cineva drag undeva...

povești de Noiembrie. căsuța curcubeu

Căsuța curcubeu

Cel mai tânăr copil din familia noastră e tata. Cred că și la optzeci de ani (când va fi, cu ajutorul lui Doamne Doamne, cel mai iubit bunic din lume) sufletul lui va rămâne la fel de viu și deschis spre lucruri frumoase. Mereu ne-a „băgat în cap” idei năstrușnice și a inventat marea cu sarea, numai să ne facă fericiți. Cu două toamne în urmă, cam pe când își petrecea după-amiezile adunând poamele în verdea veche lui traistă, a luat câteva scânduri ce nu foloseau la nimic și le-a bătut în cel mai bătrân măr (cel „pătul”) din grădină, pe post de „căsuță în copac” pentru pitic. Eu am cumpărat o cutie de vopsea albastră și-am purces la pictat (și acum mai am pantalonii mâzgăliți de atunci), nu puteam sta cu mâinile-n sân când se anunța o așa ocazie de renunțat-la-toate-și-redevenit-copil. Numele i l-am scrijelit cu lavabilă, acuarele și lac, „să reziste”... și-n două zile a fost nou-nouț de uscată.

Cred că nu e om care să-mi fie drag și căruia să nu-i fi povestit despre ea. În scrisori, fotografii, povești cu ceaiuri, cu romanele verii în brațe, ascultând cântec de greieri în dans necontenit de frunze, peste tot apare ca parte din „acasă”, ca bucățică din mine...

povești de Noiembrie. turta dulce

Turta dulce

Acum vreo săptămână și jumătate, m-a sunat mama să-mi spună: „Să vezi, ai primit alt plic de la Ana! Și Ionuț zice că sunt niște forme în el...”. Drăguțul pitic curios avea dreptate: în plicul maroniu adus de nenea poștașu așteptau cuminți cinci forme de turtă dulce (bineînțeles, cu instrucțiunile de preparare). Sâmbăta trecută i-am promis că mai amânăm până data viitoare, așa că azi a trebuit să mă țin de cuvânt („a trebuit”, impropriu fie spus, pentru că de fapt cu gândul la ele m-am împachetat acasă)... Cu stângăcia începutului, dar și cu grijă și răbdare, am amestecat și adăugat ingredientele până când aluatul a trebuit răsturnat pe masă și frământat. Atâta bucurie am simțit în acel moment, că nu mai contau toate criticile mamei și întrebările de „ai pus și aia? ai făcut așa?”... Mi-am amintit atunci de un citat găsit într-un roman al lui Rebreanu, care zicea că „fericirea adevărată durează o clipă” și automat l-am corectat în „fericirea adevărată vine pe nepregătite și durează atâta timp cât știi să te bucuri de ea”. M-am gândit cât de frumos trebuie să fi fost în vremurile de altădată, când femeile frământau pâinea în casă, când „aveau timp” de copt cozonaci și checuri și alte minunății.

Când am așezat formele (destul de imperfecte - dar nu perfecțiunea era scopul)  în tavă și au început să se coacă,  mi-a crescut inima odată cu ele. Te-aș chema la un ceai aromat, mai ales că bucătăria noastră miroase acum dulce a nucă și scorțișoară...

Dacă n-o să devin profesoară, măcar știu că am găsit o alternativă agreabilă :)

P.S.: Zilele viitoare voi adăuga și rețeta :)

povești de Noiembrie. mașina roșie călătoare

Mașina roșie călătoare

O vezi peste tot, e cea mai călătoare mașină din lume. Trece, rând pe rând, cu fiecare anotimp, să lase gânduri bune copiilor care nu au uitat să aprecieze lucrurile mici care ne fac viața frumoasă....Acum, că se apropie Undrea, va urca din colțișorul tău din lume până la Polul Nord la Moș Crăciun (bine, întâi îi va fi de folos lui Moș Nicolae).



Mașina asta e câteodată motivul zâmbetele noastre...

povești de Noiembrie. secretul zâmbetului unui necunoscut

Secretul zâmbetului unui necunoscut

De multe ori mi-am dorit să simt cum e să fii în pielea jurnaliștilor care călătoresc și află povești uimitoare de viață. Mi-am zis adesea că după terminarea facultății îmi iau vreo câțiva ani de umblat prin lume și vorbit cu oameni cât mai diferiți și descoperit locuri și fotografiat și....Când revin însă cu picioarele pe pământ, îmi dau seama că viața nu-i scenariu de film american și că lucrurile s-ar putea să stea un pic altfel. Azi am fost jurnalistul ăla fără să fi plecat din Sibiu, fără efort ori vreun merit deosebit.

Era aproape ora opt seara și mă îndreptam spre casă, cu urechile înghețate și degetele înțepenite de frig (pseudomănușile, drăgălașele, le dau cam multă libertate). Doar de două ori îl mai întâlnisem pe indian, dar m-a salutat și, lucru care mi s-a părut curios, mi-a întins mâna (cum la noi băieții își strâng mâna de ”salut!”); cu toate că era mai înfrigurat decât mine, purta același zâmbet larg pe față. Mai departe scenariul ar zice că jurnalistul rămâne mut ori are o revelație după ce începe să descopere bucățele din poveste. Cam așa mi s-a întâmplat și mie. Cum-necum, mi-a spus parte din de-ce-cum-când-unde-ul lui.

 ”Se vede pe fața ta că ești stresată. De ce?”, m-a întrebat la un moment dat. Bucură-te de viață, clipele nu se mai întorc!” A venit aici să predea engleză și, deși e doar cu trei ani mai mare decât mine, predă mate, fizică, engleză și altele de la șaptesprezece ani...Apoi am aflat că zâmbetul lui e unul călit, educat de greutăți să fie așa. În primăvară a fost paralizat timp de trei luni, dar și-a revenit. ”Fața îmi era schimonosită, nu-mi mai simțeam mâinile și picioarele...Doctorii ziceau că nu mai scap. Eu mi-am zis că o să trăiesc, fie și într-un scaun cu rotile. M-am făcut bine pentru că am crezut în acest lucru. Dacă atâția oameni s-au vindecat de cancer în forme avansate, eu de ce să nu pot să-mi revin? La urma urmei, am toată viața înainte!”

”Eu îmi cunosc drepturile; stai liniștită, știu să mi le cer! Pot fi glumeț și plin de viață, cum mă vezi, dar când vine vorba de muncă, nu mă joc. Acolo sunt cel mai serios!”

Printre altele, mi-a povestit și că a iubit o franțuzoaică și că înțelege cât de cât franceza, că va pleca la studii în Franța și apoi în America să-și facă PhD-ul...Nu știu cum m-am uitat la el, probabil că m-am strâmbat, căci la nici o secundă după aceea, a adăugat: ”Glumesc! Eu trăiesc în prezent! Nu mă interesează ce va fi mâine, nici ce o să fac peste un an!”. Sunt sigură că zâmbetul și pofta lui de viață s-au născut cu adevărat după ce și-a revenit din paralizie.

Atâta timp cât deschizi ochii, povești și lucruri frumoase găsești din belșug și-n colțișorul tău de lume, oricât de izolat și mic ar fi... 

povești de Noiembrie. modestia literelor

Modestia literelor

Scenariu: ești în clasa a XII-a. Toată lumea în jurul tău e în febra pregătirilor, care mai de care mai ocupat, cu legături de teste și variante de admiteri. Tu ești „modest”. Stai în banca ta și aștepți, iar la întrebarea:  „La ce facultate dai?” răspunzi pasiv: „Oi vedea, întâi să-mi iau Bacul...”. Apoi te trezești că ai vrea litere ori jurnalism, deși toată lumea îți spune să-ți bagi mințile-n cap, de nu vrei „să mori de foame”. Alegi prima variantă și pentru că ești „modest”, rămâi în același orășel. Vine toamna, te numeri boboc, dar îți păstrezi „modestia”. Și te complaci în acea „modestie”...Și trece un an. Și-ți dai seama că tu chiar suferi de Alzheimer infantil. Îți spui că o să iei tratament și-o să te faci bine, că numaidecât o să începi. Și-L rogi pe Doamne Doamne să îți dea putere să se vindece inima și să devii și tu copil în rândul lumii, doar că uiți că „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n traistă.”

Știi, „nu toată lumea se mulțumește cu atât de puțin ca tine. Nu toată lumea e la fel de...modestă.”

povești de Noiembrie. dulcele din copilărie

Dulcele din copilărie

copilul: - Stai! Așteaptă!... Te cunosc, te știu de undeva!

dulcele: - Da' de unde, ți se pare!

copilul: - Dacă-ți spun, miroși a copilărie!

dulcele: - Și copilăria se uită?

copilul: ... (dă nedumerit din cap că nu)

dulcele: -Păi și atunci?

Uneori, în fuga ori liniștea cotidiană, mă îmbie mirosul dulcelui din copilărie. Nu știu de unde vine, dar  mă opresc pironită  în mijlocul străzii, încercând parcă să dau timpul înapoi...Apoi îmi dau seama că doar mi s-o fi părut, știu bine că azi nu se mai găsesc decât izolat (sau chiar deloc) cutiuțe de ”boni-boni” (de mărimea celor de chibrituri, umplute cu bomboane colorate de ciocolată și care aveau pe ele desene cu Mickey Mouse) sau ”puf-alb și puf-gri” (ori eti-puf, cum se numește, de fapt, biscuitul pufos)...

povești de Noiembrie. băiatul cu „bube de cacao”

Băiatul cu „bube de cacao”

În seara asta mi-am dat seama că mi-e dor de colegul de năzdrăvănii din copilărie, de băiatul cu „bube de cacao”, cum l-am botezat când aveam vreo cinci-șase ani datorită pistruilor. Noi am împărțit zilele în care timpul nu se măsura decât în bomboanele ceasurilor de mână dulci, verile în care serile erau chiote de bucurie și aveau gust de budincă de cioco-vanilie ori cacao cu lapte muls de mama de la „Mădă”. Noi ne suiam în corcoduș și mâncam zarzărele verzi până ni se făcea rău; noi ne uitam de țâșpe ori la desenele cu „Jack și vrejul de fasole”; noi, hoțomanii, furam bomboanele nemțești ascunse de mătușa printre haine; noi râdeam de „uai-uai-uai”-ul bunicii și-l imitam ștrengărește; noi mâncam pita cu zahăr  pe care tot ea ne-o dădea drept desert (și care, culmea!, era bună); noi ne trezeam în Ajunul Crăciunului cu noaptea-n cap, ne legam fularele roase și, cu trăistuțele pe umăr, porneam voioși cu Nașterea prin zăpada ce trecea de genunchi... Noi, noi, noi. Copiii mici din noi...

Dragă ochi-verzi, mie mi-e dor de acei „noi”...

povești de Noiembrie. măr verde

Măr verde

Trotuarele erau moi, ningea necontenit și aveam mâinile vinete-înghețate. Ajunsă în stație, așteptam autobuzul care să mă ducă acasă. Era decembrie 2010, cam cu două zile înainte să vină Moș Nicolae. Hoinărisem câteva ore căutând lucruri mici care să-l bucure pe primitor. ”Te-am sunat să-mi împart bucuria cu tine. După ce ne-am despărțit, m-am întors în librărie și i-am luat CD-ul mult dorit...Și sunt tare fericită!”. Cea care îmi spunea aceste cuvinte nu era alta decât Măr verde, unul dintre elefanții cei mai dragi mie.

Mereu îmi amintesc ziua aceea, nu cred că o voi uita. Mereu îmi răsună în minte cuvintele ei: ”să-mi împart bucuria cu tine”. S-ar putea ca de atunci să fi început povestea cu scrisorile-trimițătoare-de-gânduri-bune ...

povești de Noiembrie. cu valizele acasă

Cu valizele acasă

Tu de ce mergi acasă când mergi acasă? Ce anume sau cine te cheamă să te întorci? Mie îmi vine greu să-ți explic, cred că ceea ce simt e mai presus de motive...și cuvinte. Pentru că acasă e nu doar casa clădită cu amintiri și căsuța curcubeu din grădină, acasă e liniștea sufletului meu... Nu știu cum a ajuns azi vorba, dar când mama mi-a zis că acel colț de Rai unde vreau să merg în decembrie e ”departe”, am întrebat-o ce se va face în ziua în care voi veni să-i spun: ”mama, plec în America...”?. Deocamdată nu am însă astfel de planuri și sper că, în ciuda tuturor piedicilor, voi continua să rămân un pui al acestei țări, luptând pentru a scoate la iveală sâmburii de bine pe care-i mai avem. Acest lucru îl scriu după ce un an întreg m-am luptat cu fantomele neplecatului la Cluj, îl scriu pentru că am învățat să apreciez ceea ce am, mulțumindu-i lui Doamne Doamne pentru oamenii minunați din viața mea, pentru că mi-a dat Sibiul și...pentru că are grijă de mine, în fiecare clipă din fiecare zi...

povești de Noiembrie. bunica cu nume de bucurie

Bunica cu nume de bucurie

Doamne Doamne tare mult mă iubește și pentru că, în bunătatea Lui nemărginită, lucrează prin oameni, mi-a dăruit anul acesta încă o bunică, un om minunat de la care să învăț adevărate virtuți creștine. 

Pe tanti F. am cunoscut-o în tren, cu câteva zile  înainte de Paști. Nu aveam însă cum ști de pe atunci povestea uimitoare care se ascundea în spatele privirii ei melancolice; am aflat-o încet-încet, pe parcursul lunilor care au trecut. Locuiește singură într-un oraș micuț de munte, de ”babe nebune”, care-și dublează populația în timpul verii. Nu a avut copii, ”din egoism sau din frică”, cum mi-a spus la început, iar pe „puiul” ei l-a pierdut acum câteva luni. M-a sunat într-o zi de iunie, când, plângând, cu vocea tremurândă, abia a putut rosti: ”Am rămas singură, fetița mea..”. Nu am știut atunci ce să-i răspund, am rămas înmărmurită cu telefonul la ureche. Îmi răsunau în minte cuvintele pe care mi le spusese în vagonul albastru de tren: ”În viață nimic nu trebuie; trebuie  doar să murim…” și resimțeam teama ce i-o citeam în suflet când îmi povestea că soțul, internat la spital, e slăbit și bolnav. Ce puteam eu, copil nătâng, să-i spun? Cum s-o îmbărbătez? Cuvintele toate o dureau și-i reaminteau constant durerea…

”Mi-e greu. Am rămas singură.. Au trecut atâtea zile de când puiul meu nu mai e lângă mine. Am dat aproape toate hainele lui de pomană, dar totul îmi amintește de el. Fiecare lucru, fiecare colțișor… Simt că nu mai am pentru ce trăi. ”,cam asta îmi spune la telefon de fiecare dată. Mi-am dorit tare mult s-o vizitez, așa că, îmbrăcată în sobre haine negre,  m-a așteptat într-o zi de septembrie, cu tristețe în suflet, dar parcă și cu bucurie...

Pe cuierul din holul de la intrare dorm tăcute o vestă bărbătească, o umbrelă neagră și câteva încălțători (lăsate acolo într-adins). Apoi, la intrarea în bucătărie, te întâmpină o fotografie cu un domn șarmant și frumoasa lui soție alături zâmbind tinerește. Ei sunt proprietarii cu nume de bucurie. Tanti F. îmi aduce imediat albumul cu fotografii alb-negru și colțuri vălurite. O întreagă viață mi se dezvăluie în câteva petice de hârtie....

Tanti F. a avut o copilărie grea, într-o familie în care mama răbda, de dragul binelui copiilor, injuriile, bătăile și ocările tatălui. Domnul cu nume de bucurie a fost cel care a învățat-o să rabde, să fie cumpătată și bine-organizată, cel care i-a fost constant alături. ”El m-a făcut fericită. Cum puteam să nu iubesc un asemenea om?”. Și-au împărțit și dăruit reciproc inimile. Au gătit cu răbdare și răgaz împreună, au râs și au plâns împreună, au etichetat borcanele cu compot și dulceață împreună, au schimbat idei împreună; într-un cuvânt, s-au completat împreună. Ea i-a citit, el a ascultat-o. Ea l-a îmbrățișat, el a ocrotit-o. Ea l-a îngrijit, el i-a fost, până la ultima suflare, recunoscător...

povești de Noiembrie. Sherlock

Sherlock

Despre puțini oameni din viața mea îmi aduc aminte să nu mă fi dezamăgit la un moment dat. El e unul dintre ei, cu mențiunea specială că prima împrejurare în care mi-a fost dat să încep să-l cunosc a fost o dezamăgire. Se face că acum câțiva ani m-am trezit de Moș Nicolae cu trei markere (împachetate într-un ambalaj destul de frumos, de altfel). De la el ca ajutor al Moșului, bineînțeles. Copil nătâng, m-am enervat (fără a-i mărturisi acest lucru, că doar nu-mi stătea în fire) și am zis că peste ani o să-i dau și eu tot markere de Moș, „să vadă cum e!”.

În toți acești cinci ani, nătângiile și naivitățile s-au mai estompat, copiii s-au făcut mari și au apucat fiecare pe drumul lor. Între timp, Georgi a învățat să-l cunoască pe adevăratul Sherlock, dându-și seama că el va fi mereu un umăr pe care să se poată baza și un bine avizat dătător de sfaturi; cel care, aproape ori departe, nu o va uita și-i va trimite „gânduri bune, cu raze de soare și miros de prăjitură cu mere”... Cel care o va întreba dacă e mulțumită cu ceea ce face și care-i va spune că „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n traistă!”; cel care îi va spune în zece cuvinte ceea ce ea n-ar putea rezuma în zece pagini; cel care se va încrunta la ea și-i va fi de ajuns să știe că a zis o neghiobie...

Un detectiv dăruitor de lucruri simple de care mi-e dor....

povești de Noiembrie. fata cu nume de bomboane

Fata cu nume de bomboane

Aveam doi ani și jumătate când m-a luat tata de mână și m-a dus să vizităm câteva incubatoare dintr-o clădire albă; dintr-o asemenea cutie transparentă urma să luăm acasă un pui moale și somnoros. Mi-a zis să ghicesc care-i acest ghemotoc, dar am rămas dezamăgită când mi-a spus că „urâta” cu un singur fir de păr în vârful capului e a noastră. Nu știu ce era în mintea mea la vremea aia, dar am vrut să o cheme Silvana. Silvana, ca pe bomboane. Să fi avut vreo patru-cinci ani când ieșea să se așeze ca o băbuță pe „tălpița” de la poartă, povestind cu Nenea On, care îi zicea mereu că Alex îi dus la Orșova și care o întreba de fiecare dată: „Da' auzi, pe tine cum te cheamă?... Tâlvana, așa-i?”

Aș vrea să pot să-ți scriu despre ea, dar, după ce am șters destule fraze, mi-am dat seama că nu pot. N-aș reuși să prind în cuvinte ce înseamnă pentru mine copilul ăsta. E o nebună frumoasă, un copil care râde laaarg și care îmi zice limpede: „Tu, acuma de ce ești proastă?”, e zglobia  cu care mi-am împărțit bucuriile copilăriei și eti-pufurile și bucățile de ciocolată și cărțile și camera și toate lucrurile mici cu care am crescut...

„Când o să fii tu în clasa întâi, eu încă o să fiu la grădi, dar când o să fii tu în clasa a treia, eu o să fiu în clasa întâi, și când o să fii tu în clasa a cincea eu o să fiu în clasa treia... și când o să fii tu în clasa a doișpea, eu o să fiu în clasa a zecea... Îți dai seama?”. Din câte îmi amintesc, numărătorile ei de atunci nu au trecut mai departe, timpul a fost cel care a luat-o la fugă și a dat paginile mai ceva ca vântul frunzele din parcuri.

Azi (15) e un copil mare. Și sunt mândră de ea. Și nu știu de ce, dar cred că nu sunt nicidecum singura care simte acest lucru. Tâlvana, Tâlvana...

                                                                 fotografie primită de la fata cu părul de aur și rochie albastră

povești de Noiembrie. sentiment

Sentiment

Azi e despre mine. Azi îți spun că am mințit. Am mințit când am zis că acum sunt mai puțini oameni în viața mea. Oamenii dragi nu s-au evaporat, iar gândurile lor bune îmi dau putere să merg mai departe zâmbind. Chiar și atunci când umbrela doarme liniștită în sertar, iar afară plouă molcom, tomnatic. Dacă ai văzut într-o seară de noiembrie un copil alergând prin ploaie, zburdând mai degrabă, în timp ce restul trecătorilor legănau îngândurați mânerele unor umbrele bătrâne, atunci să știi că acel copil e un suflet fericit. Se știe iubit...

povești de Noiembrie. oamenii străzii

Oamenii străzii

Știu că nu sunt în măsură să scriu despre ei. Pentru că după ce ajung acasă îmi iau șoșonii călduroși în picioare, îmi fac un ceai fierbinte și dau drumul la muzică; pentru că, oricât de pline și nebune ar fi zilele, am un locșor unde e cald și bine, unde-i liniște și nu simt ploaia, zăpada ori fantomele nopții.

Și totuși, uneori mă gândesc la ei și la cât de greu le poate fi..și nu pot să-mi imaginez ce-i în sufletul lor. Sunt oameni care dorm cu o pungă sub cap pe o bancă lângă gară și aia-i toată averea și casa lor. Sunt copii cu lacrimi uscate pe obraji, copii nevinovați, care parcă te întreabă de ce ei nu și tu da...

Adineauri, în drum spre casă, în Piața Schiller am întâlnit un bunic și un nepot. Doar ca vârste, pentru că tânărul era bine îmbrăcat, iar bătrânul era un cerșetor amărât, cu o pufoaică descheiată și o căciulă ce-i ședea strâmb. Când am trecut pe lângă ei, l-am auzit pe cerșetor povestind: ”Dar știi că și dobitocul ăla de Eminescu avea o vorbă :"e ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune"...”

Parcă m-a lovit cineva cu un par în acel moment. Oamenii nu sunt ceea ce par...

povești de Noiembrie. inelul cu urs

Inelul cu urs

Eu am fost copilul care-și păstra jucăriile în cutie pe cât posibil: adică rămâneau în stare bună destul de multă vreme ( în timp ce păpușile Tâlvanei aveau genunchii și coatele plesnite, ale mele stăteau ca noi în ambalaj)...Asta nu înseamnă însă că n-am stricat o mulțime dintre ele...

Țin minte că într-o zi a venit mama acasă cu două inele: unul portocaliu cu nu mai știiu ce animal și altul roșu cu un urs. Dacă nu mă înșel, era în '99, zi friguroasă de iarnă, că trosneau lemnele în sobă. Tata nu era acasă, dar ne trimisese câteva cutii cu kinder. Cum-necum, în bucuria noastră de a le devora, Tâlvana și-a dat jos inelul, chipurile să nu-l piardă și l-a învelit  (oare de ce?) într-un ambalaj abia dezvelit. Draga de ea a uitat însă de el, iar mama l-a aruncat, fără să știe, în foc. Câteva ore, cam atât să-l fi păstrat...

Inelul roșu cu urs doarme încă în cutia metalică alături de alte amintiri. Cred că nu l-am purtat prea mult gândindu-mă că i-ar fi fost urât fără de fratele lui...

povești de Noiembrie. pianul de la căpcăun

Pianul de la căpcăun

Sunt sigură că și tu ai melodii care îți amintesc de anumiți oameni dragi, acorduri sau versuri pe care atunci când le auzi te gândești automat la ei. Cea mai veche astfel de amintire a mea e piesa asta. Am ascultat-o de țâșpe ori și nu cred că o să mă satur vreodată de ea.

Dar mai bine să-ți povestesc despre căpcăun, care acum se află la celălalt capăt al pământului și care nu m-a uitat pentru că nu-l lasă bobârnacele mele să doarmă liniștit. Am încercat de multe ori să-l înțeleg, nu știu în ce măsură am și reușit. I-am acceptat exagerările (fără de care n-ar mai fi fost el) pentru că...nici nu-mi dau seama de ce. Pentru că îmi plăcea să cred că pot vedea dincolo de masca pe care o afișa celorlalți. Pentru că eram printre puținele persoane care știau despre lacul înghețat și despre patine, sau în fața cărora nu putea să se prefacă. Și pentru asta m-a mințit de atâtea ori...Dar copilul din mine știa, simțea de fiecare dată. Din atitudinea lui, m-a făcut să nu-mi placă de fel cuvântul ”complezență”.  M-au durut uitările, dar le-am acceptat...iar cu timpul le-am uitat. Am păstrat în cutie narcisa legată cu șnur roșu de lână pe care mi-a luat-o într-o zi de martie de la tanti cu mâini tremurânde (să-i facă un bine lui tanti, nu pentru că aș fi meritat eu) și cele câteva petice de hârtie în care-mi răspundea sarcastic...

”Cum adică dacă mai trăiesc? Tu crezi că gata, acum dacă n-am vorbit de câteva luni nu mai știu de tine??”, mi-a spus, oarecum indignat, recent. De parcă eram vinovată că l-am întrebat de ce lasă atâta praf să se aștearnă peste ce oricum așază timpul...

povești de Noiembrie. vechiturile din dulapul mamei

Vechiturile din dulapul mamei

Când mă vede mama cum mă îmbrac îmi zice: ”tu copilă, dar te râde lumea!” sau ”nu fi nebună, doar nu vei purta aia!”. De parcă mie îmi țin cumva de cald (în zilele astea zgribulinde de toamnă) părerile unor anonimi, sau mă afectează în vreun fel de le place ori ba puloverul meu, sau de li se par bătrânești sacourile și fustele. Unele dintre ele chiar sunt vechi, într-adevăr, dar asta mă face să țin la ele și mai mult. De parcă n-ar ști ea mama cât m-am rugat vara trecută să mă lase să scurtez rochia albastră cu picățele, sau că port puloverul bleumarin cu flori albrozgalbene croșetat de ea acum 25 ani o dată la două zile.

Hainele ăstea duc o poveste frumoasă cu ele și mă fac să mă simt eu. De asta prefer să mă abțin din a cheltui prea mulți bani pe altele noi, pe care știu că  ori o să le port doar de două trei ori și pe urmă să le dau, ori o să aștepte cine știe ce ocazie ”specială” pentru a fi luate de pe umeraș...

povești de Noiembrie. desenatoarea de planete mov

Desenatoarea de planete mov

 Timp de trei ani mi-a bucurat diminețile cu zâmbetul ei jucăuș...e unul dintre cei mai optimiști și energici oameni pe care-i cunosc; uneori  numai să-i aud vocea mă umple de voie bună. Parc-o văd și acum intrând

în portocalia sală 29  cu câteva secunde înainte de ora opt (ori cu câteva după), cu o geacă de blugi ori de piele și un tricou/ pulover/hanorac imprimat cu vreun neam de-al lui Garfield, zâmbind larg și apoi urându-mi cel mai călduros ”Neațaaaa!!!” ...

Dacă știi ce înseamnă șod, așa era ea în orele de fizică ori mate când nu înțelegea ceva și schița o nelămurire drăgălașă pe chip...În special caietele din ultimii din ultimii doi ani de liceu sunt pline cu desene ”explicative” acestor sentimente. Cel mai cel și care m-a făcut să râd cu poftă e unul cu o planetă mov, din care am  primit ulterior un exemplar...

De ești prin Cluj și întâlnești o blondină grăbită pe care scrie ”let's zumba, baby”, no, atunci să știi că ea-i :)

povești de Noiembrie. Itsoc

Itsoc

De toamna trecută și până acum am cunoscut mulți oameni. Chiar mulți mulți... Din toată multitudinea asta însă, doar câtiva mi-au rămas aproape; aproape că îi pot număra pe degete pe cei care au vrut să le păstrez un colțișor în inima mea. Ceilalți au plecat ( cu tot cu ”bocanci” și cu valize)  la fel de brusc cum au apărut, să caute suflete mai bune, mai aproape de al lor...

Ai simțit vreodată că un om de la mii de kilometri depărtare ți-e poate mai aproape decât cineva care stă în același oraș? Eu da...Și când mă gândesc la cei unudoitreipatru oameni dragi de la alte capete ale pământului, zâmbesc și mă umplu de dor în același timp...

Itsoc e unul dintre ei. E copilul care a avut încredere în mine când aveam nevoie să mi se spună ”am încredere în tine, știu că poți!”, e cel care m-a făcut să râd ca o zăpăcită de atâtea ori, e omul care a venit (cu cearcăne, dar ducând în mână o plasă de dulciuri) să mă vadă într-o după-amiază ploioasă de mai când, înghețată bocnă, trebuia să păzesc o expoziție alb-negru...e dăruitorul atâtor și atâtor amintiri pe care mai bine nu le-aș răscoli acum.

...pentru că există astfel de oameni îmi doresc să rămân mereu copil.

povești de Noiembrie. fata cu scrisorile verzi

Îmi permit să-ți scriu despre ea pentru că momentan caietul se află la mine...Schimbul de scrisori fără plic fost ideea ei, din câte-mi amintesc ( am zis că atunci când o să fim ”mari” o să-l pasăm de la una la alta oriunde ne-am afla); prima dată am scrijelit strănuturi în el în martie 2011..și s-ar cam presupune că am crescut un pic de atunci.

17martie 2011.Astăzi ai fost un copil, un copil tare încăpățânat. Cel puțin spre finele zilei, când am crezut că nu mai ”scap” de tine, m-am gândit că ești cel mai încăpățânat copil mare pe care mi-a fost dat să-l văd de ceva timp. 25 martie 2011. Am dorințe mari, ca toți oamenii, și pe lângă dorințe, am pretenții și mai mari. Sunt foarte pretențioasă. Nu am făcut niciodată mofturi, dar spun deseori un ”NU”  categoric. 3 aprilie 2011. Cunoașterea este bună, dar privind totul în ansamblu, suspansul este ceea ce ne ține în viață. 11 aprilie 2011. Este așa ușor să vorbim despre lucruri, despre vise. Cu mult mai greu este să facem totul să devină realitate. 13 aprilie 2011. Viața este un puzzle infinit. 27 aprilie 2011. Eu vreau să mă fac regizoare, dar n-am talent. 2 mai 2011. În fine, toate o să treacă cu bine și o să zâmbim la 80 ani atunci când o să ne amintim prin ce-am trecut. 16 mai 2011. O să începi un nou drum pe care trebuie să pășești cu grijă, dar în același timp cu nebunie. 18 mai 2011. Dacă tot m-am gândit la cum e inima mea, trebuie să-ți spun că habar nu am. Probabil e furtună. La mine, aproape tot timpul e furtună. 1 iulie 2011. Nu putem fi o veșnicie liceeni. 21 iulie 2011. Într-un fel îmi pare rău că nu te-ai dus pe meleaguri clujene. În alt fel, îmi pare bine că ai rămas aici, mai aproape de mine și de cei dragi. 3 octombrie 2011. Încerc să fac multe lucruri folositoare, ca mersul la teatru, filarmonică și concerte. 5 decembrie 2011. O să mă duc în curând la plicul de la tine care mă așteaptă în ghiozdan. 6 februarie 2012. Să ajung undeva unde să fiu o necunoscută și unde să mă bucur de viață fără să mă gândesc la ce oră îmi pleacă trenul. 15 octombrie 2012. Uneori simt că o să cedez!

povești de Noiembrie. dăruitorul de ou kinder

Dăruitorul de ou kinder

Deseori  m-am întrebat de ce am rămas până azi copilul care se bucură pentru cel mai mic zâmbet, pentru o bomboană, o îmbrățișare, pentru un petic de hârtie...pentru orice gând bun primit. Apoi mi-am amintit de oamenii care mi-au umplut copilăria cu sufletele lor călduroase. El e unul dintre ei. Deși îl vedeam sporadic, când venea la noi era cel mai bogat ajutor de Moș Crăciun/ iepuraș din lume...Copilăria mea are gust de multe gălbenușuri de ou kinder și jucării asamblate (acum pierdute toate cu excepția Mieunicăi) înfulecând ciocolata delicioasă. Acum vreo două săptămâni când m-am dus acasă am găsit în noptieră ou kinder cu surpriză..A venit în fugă, dar nu a uitat de copiii din noi. Parcă a rămas închisă înăuntrul învelitoarei subțiri a ciocolatei o întreagă lume de altădată...Gălbenușul nu mai are același aspect, dar miroase la fel. Miroase a copilărie...

Și atunci cum să-ți dorești să crești mare?



povești de Noiembrie. străinul

Străinul

Poate ți s-a întâmplat și ție să te îndrăgostești de un străin. De un om despre care nu știi nimic nimic, dar care ți se pare că e așa cum ți-ai dori tu să fie. De unde până unde, nu-ți dai seama. Știi doar că e un străin și că poate așa va rămâne mereu...că doar n-o să te duci tu la el să-i spui: ”Străinule, locuiești în același oraș cu mine, spune-mi despre tine!”. Se întâmplă însă  uneori să apară de după un colț de stradă, aproape să te ciocnești de el și să-ți zâmbească; nu că te-ar cunoaște, ci pentru că tu tocmai te-ai împiedicat de un bolovan invizibil...

Cam așa-i de fiecare dată.

povești de Noiembrie. Ionuț și ”dolofanele”

Ionuț și ”dolofanele”

Dacă vin acasă la fiecare sfârșit de săptămână e pentru că știu că mă așteaptă cineva cu brațele larg deschise, cu zâmbetele și întrebările lui buclucașe și replicile de om mare. Săptămâna trecută m-a întrebat dacă știu ce e filozofia și dacă o învăț ( ”ești destul de mare, trebuie să știi”)...Astăzi mi-a zis să-l învăț mai multe cuvinte în engleză, ca în cazul în care întâlnește un englez să poată vorbi cu el. I-am spus că nu știu filozofie, dar am încercat să-l fac să înțeleagă ce-i cu numerele pare și impare, cu mișcările Pământului și ne-am jucat cu engleza. Și am copt împreună ”dolofane” (adică brioșe), după rețeta de aici a lui Dideplu. Nu știu cum să-ți spun,dar copilul ăsta e bucuria casei noastre. Cum să nu-ți fie drag de el când vine și-ți zice: ”eu sunt cuminte și vreau să te ajut”, sau când sare ca un titirez..sau când vine cu o floare mică, ciocănind încet la ușă: ”Georgi, am ceva pentru tine..”?

povești de Noiembrie. bomboanele ”cu ulei”

Bomboanele ”cu ulei”

Era seară de August, printre puținele ale verii ce tocmai a trecut în care mi-am luat bicicleta și am dus-o la plimbare. Luasem în grabă de acasă două bomboane fructate din punga cumpărată de mama. După ce i-am dăruit cele câteva margarete, am găsit bomboanele în buzunar și i-am oferit și ei unul. ”Aaaa, îmi dai bomboană cu ulei!!!” Atât de mult mi-a plăcut denumirea că am păstrat-o. Apoi, în rucsacul mare pe care l-am cărat în Bucovina, am luat, tot în grabă, doi pumni de ”ulei” colorat care ne-a îndulcit drumul lung. S-au terminat repede, că n-au fost multe, dar acum avem prin ele mai aproape amintirea acelui Rai...

Ana mi-a zis aseară că a găsit bomboane cu ulei și că le-a împărțit clujenilor, spunându-le că sunt din Sibiu... tare am zâmbit.

P.S. O să-ți zic un secret: le găsești la Lidl (nu doar în Sibiu,dar aici sunt cele mai bune )

povești de Noiembrie. ”săcăteul”

Azi dimineață m-am trezit zâmbind la venirea lui Noiembrie și, în drum spre Casa Literelor, mă gândeam că tare bine mi-ar prinde să mă bucur de el cât pot de mult. Apoi mi-am zis că aș putea scrie câteva povești, 30 la număr, una pentru fiecare zi: despre oameni sau lucruri sau locuri care-mi sunt dragi...

 ”Săcăteul” (regionalism aflat de la inginerul creț )

 E trăistuța mea țărănească primită în dar de la un extraordinar talent sibian într-ale pianului (dacă nu o știi,o să auzi cu siguranță peste câțiva ani de ea; acum își antrenează degetele la școala domnului Liszt). Era înainte să se termine Septembrie. Mi l-a oferit cu lumină în ochi, spunându-mi că, fiind asemănător cu al ei, vrea ca acesta să-l port eu. ”Tu îți dai seama că o bătrânică sau o tinerică dintr-un sat de altădată, poate uitat de lume, a stat și a țesut cu răbdare fiecare împletitură-floare? Și între timp mergea prin curte să hrănească  animalele, apoi venea să pregătească de mâncare, între timp mai cosea unul, apoi spăla hainele și avea grijă de copii...? Și uită-te ce minune a ieșit din mâinile lor!”. Mă gândesc la cuvintele ei de fiecare dată când îl port; mereu când văd că străinii sau cunoscuții de pe stradă mă privesc un pic ciudat, le zâmbesc spunându-mi în sinea mea: ”Da, asta e traista mea și sunt mândră de ea! Vin de la țară și nu mi-e rușine să recunosc! Dar o port pentru că înainte de toate sunt româncă...”

Vezi bine, dacă înainte credeai că mă cunoști, acum m-am schimbat. Trăiesc și simt altfel. Și sunt fericită...

ulltim pastel de Brumărel

scrisori și ceai...

”Târzie toamnă e acum,

Se scutur frunzele pe drum,

Și lanurile sunt pustii...

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?”

                                                                          (Mihai Eminescu)

e tare  bine să te aștepte acasă gânduri bune, mai ales când vine frigul toamnei și nasul te doare de atâta suflat în batiste...”dacă îți scrie un om, înseamnă că am făcut un lucru bun”. nu știu ce o să iasă, dar măcar voi fi fericită că am încercat.

strănuturi

”Pentru tot ce-avem în minte de făcut,

Timpul e prea repede și-i scurt.

Pentru ce-i în noi visare și avânt,

Ceru-i prea aproape de pământ.

Pentru cât ni-e sete de lumină,

Prea e pală noaptea, luna plină.

Pentru cât vedem noi de departe,

Prea puțin de stele ne desparte.

Pentru cât creem noi frumuseți,

Prea e scurtă ziua unei vieți.

Pentru câtă dragoste-i în noi,

Prea e multă ură și război.”                

                               

                                                             (Avânt, Demostene Botez)

pe lângă toate lucrurile noi sau vechi din viața mea, am început să descopăr și să iubesc poezia...



a venit ploaia...

încă îmi răsună în minte cuvintele de azi: ”Nu mai fugi după oameni! Cei care merită vor rămâne în viața ta; cei care pleacă...pleacă. Trebuie să-ți faci loc în inimă de mai bine...”

nu mai pot să scriu despre ce simt. mi se întâmplă multe lucruri bune ( nu că aș face ceva să le merit) și nu înțeleg de unde mizeria lumii....

lasă.. noi coacem ”dolofane” și adunăm frunze galbene, că doar a venit ploaia...

mă gândesc adesea că

...Doamne Doamne chiar mă iubește, altfel nu ar avea atâta grijă de mine.

doctorii le-au spus fără menajamente să nu se gândească că m-aș mai putea trezi și că, dacă într-adevăr se va întâmpla, atunci o să fiu o legumă toată viața. lovitura o primeau după multe altele, dar, cu demnitatea caracteristică, nu și-au pierdut credința și s-au zbătut împotriva tuturor piedicilor să nu mă lase să pier. nu mai țin minte câte ore am dormit în comă și câți ani se vor fi scurs pentru ei atunci, dar când m-am trezit l-am văzut pe tata lângă patul meu. cu lacrimi în ochi m-a întrebat dacă îl recunosc și apoi i-am spus, rar și cu liniștea caracteristică vârstei, cele două rugăciuni pe care le rosteam seara înainte de culcare... doctorii se înșelaseră, un Doctor mai priceput decât ei mă ocrotise. tata m-a îmbrățișat și a început să plângă, credința îi salvase copilul. era vară și aveam trei ani.

contrar așteptărilor, după ce mi-am revenit am fost același copil-magnet-de-julituri-dar-deloc-legumă. acum am 20 ani. te rog să mă întrebi de ce cred în minuni și în existența lui Doamne Doamne.

bucuria lucrurilor mărunte

 

...o înțelegi numai dacă ți-ai păstrat sufletul copil.

copiii și sucul de struguri

acum două săptămâni, seara.

copilul mijlociu își umple un pahar cu suc proaspăt de struguri. copilul cel mic îl privește la început tăcut, pândind parcă asemenea unei pisicuțe agile.

copilul mijlociu: -Degeaba te uiți, că nu-ți dau..

copilul mic: -Hai, te rog, măcar un pic, un strop..

copilul mijlociu: -Nu! Nu-ți face bine!

copilul mic: -Dar ce, ție îți face? Tu de ce bei?

copilul mijlociu: - Pentru că mă ajută...îmi înmulțește globulele roșii.

copilul mic: -Georgi, asta e de bine?

copilul mare: -Da, e de bine...

copilul mic: -Atunci eu de ce nu pot să-mi înmulțesc globulele roșii?

ăăăăăăă...ăăăă

                                                                                                                                       

Dragă uitucule,

Dacă ți s-a făcut dor de mine, n-ai de ce. Mie nu mi-e dor de tine. Află doar că sunt fericită și că Doamne Doamne are grijă de inimioara mea în fiecare zi. Uneori mă ”bate” cu atâta bine, că simt că nu-l pot duce (că mai am  momente în care-mi chem melancoliile e altă poveste)...Casa literelor îmi dă de lucru cât pentru un uriaș, dar, ca o mică furnică, iau pe rând tot câte o hieroglifă și-i demonstrez  că nu am obosit. De fapt, abia m-am trezit...Am căpătat liniște bând ceai în noul colțișor de acasă. În rest, dacă vezi o traistă țărănească prin oraș, înseamnă că tocmai ce ne-am petrecut și nu m-ai salutat.

                                                                                                                atât.  

                                                                                                                          fata cu scrisorile

viața, prin ochii lui Oscar

Dragă Oscar,

Îți scriu pentru că îmi ești tare drag.Vezi tu, azi L-am rugat pe Doamne Doamne să mă ajute să ajung încă o dată să-ți aud povestea (dacă mai ții minte, am venit și decembrie trecut)...și, cum e atât de bun, mi-a îndeplinit dorința. Fericită, m-am așezat cuminte pe locul primit, știam că o liniște caldă urma să mi se răspândească în vene; așteptându-te, mi-am amintit de ursulețul Bernard și de cubul de lemn pe care aveai să te așezi povestindu-ne cum ai trecut prin toate etapele unei existențe în doar câteva zile.  Am simțit  prin cuvintele și scrisorile tale, prin povestirile și sfaturile lui Buni Roz că viața are gust dacă înțelegem că Cel care ne-a dăruit-o vrea să ne bucurăm în fiecare zi de ea, ca și cum ar fi prima...De ce oare noi, oamenii, nu o apreciem așa cum s-ar cuveni?  Tu, în înțepciunea ta de copil,  ziceai că la viață singura soluție e s-o trăiești. Mi-ai adus o ploaie de bine în inimă, așa că îți mulțumesc. Vin și data viitoare, promit.

                                                                                                                                               pupici

 P.S. mulțumesc,  Eric Emmanuel Schmitt! mulțumesc,  Diana Fufezan!

notre métier apporte le bonheur

 

Pour faire le portrait d’un oiseau                                                              Jacques Prévert

Peindre d’abord une cage
avec une porte ouverte
peindre ensuite
quelque chose de joli
quelque chose de simple
quelque chose de beau
quelque chose d’utile
pour l’oiseau
placer ensuite la toile contre un arbre
dans un jardin
dans un bois
ou dans une forêt
se cacher derrière l’arbre
sans rien dire
sans bouger . . .
Parfois l’oiseau arrive vite
mais il peut aussi bien mettre de longues années
avant de se décider
Ne pas se décourager
attendre
attendre s’il le faut pendant des années
la vitesse ou la lenteur de l’arrivée de l’oiseau
n’ayant aucun rapport
avec la réussite du tableau
Quand l’oiseau arrive
s’il arrive
observer le plus profond silence
attendre que l’oiseau entre dans le cage
et quand il est entré
fermer doucement la porte avec le pinceau
puis
effacer un à un tous les barreaux
en ayant soin de ne toucher aucune des plumes de l’oiseau
Faire ensuite le portrait de l’arbre
en choisissant la plus belle de ses branches
pour l’oiseau
peindre aussi le vert feuillage et la fraîcheur du vent
la poussière du soleil
et le bruit des bêtes de l’herbe dans la chaleur de l’été
et puis attendre que l’oiseau se décide à chanter
Si l’oiseau ne chante pas
c’est mauvais signe
Signe que le tableau est mauvais
mais s’il chante c’est bon signe
signe que vous pouvez signer

casa cu iederă

cred că nu e zi să nu mă minunez de câte un oblon, de o casă ori de cine știe ce detaliu arhitectural din orașul ăsta...poate că-l iubesc :)

de mână, la fereastră

 ” A fost odată un băiat și o fată și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. ”

...dar erau păpuși. poveștile oamenilor sunt uneori altfel.

tu cam câte doruri crezi că poate un singur om avea?

azi a fost o zi de doruri. mi-am simțit inima plăpândă, sfioasă și palpitândă..că, de! așa îi place ei să aibă grijă de mine câteodată. eu m-am mutat de azi (al doilea acasă e acum un locșor liniștit), el pleacă mâine. când am încercat să-i spun că mi-e frică de tot ce urmează și că vreau înapoi acasă, la căsuța mea din copac, mi-a zâmbit blând, m-a îmbrățișat și mi-a zis: ”Doar nu-i prima dată... hai, fii tare! Mergem cu Dumnezeu înainte!”. adică eu, cea mai mare pușculiță a familiei, eram îmbărbătată să lupt de cel care o să-și petreacă zilele în haine ude și papuci tari ca pietrele, în geruri cumplite tăind spini. degetele lui o să fie bătute de mărăcini, o să-l ia durerea de gât din prima săptămână, o să-l doară oasele și mușchii pân-la rădăcină și o să fie singur. dar n-o să se plângă că nu mai poate, asta niciodată. Doamne Doamne l-a croit om bun și așa va rămâne mereu.

stughi, culeși cu tata

cel mai dor... o să le fie cizmelor negre de gumă și cămășilor albe pe care n-o să le mai întind pe sârmă și lui Rex, care n-o să mai aibă cu cine să-și mănânce colțul de pâine de dimineață; n-o să-i mai facă nimeni cu ochiul și n-o să-i mai zică: ”ce cauți iar în bucătărie, hoțomane?”

rămânătorii o să fie liniștiți. n-o să li se facă dor.