Oamenii străzii
Știu că nu sunt în măsură să scriu despre ei. Pentru că după ce ajung acasă îmi iau șoșonii călduroși în picioare, îmi fac un ceai fierbinte și dau drumul la muzică; pentru că, oricât de pline și nebune ar fi zilele, am un locșor unde e cald și bine, unde-i liniște și nu simt ploaia, zăpada ori fantomele nopții.
Și totuși, uneori mă gândesc la ei și la cât de greu le poate fi..și nu pot să-mi imaginez ce-i în sufletul lor. Sunt oameni care dorm cu o pungă sub cap pe o bancă lângă gară și aia-i toată averea și casa lor. Sunt copii cu lacrimi uscate pe obraji, copii nevinovați, care parcă te întreabă de ce ei nu și tu da...
Adineauri, în drum spre casă, în Piața Schiller am întâlnit un bunic și un nepot. Doar ca vârste, pentru că tânărul era bine îmbrăcat, iar bătrânul era un cerșetor amărât, cu o pufoaică descheiată și o căciulă ce-i ședea strâmb. Când am trecut pe lângă ei, l-am auzit pe cerșetor povestind: ”Dar știi că și dobitocul ăla de Eminescu avea o vorbă :"e ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune"...”
Parcă m-a lovit cineva cu un par în acel moment. Oamenii nu sunt ceea ce par...