Băiatul cu „bube de cacao”
În seara asta mi-am dat seama că mi-e dor de colegul de năzdrăvănii din copilărie, de băiatul cu „bube de cacao”, cum l-am botezat când aveam vreo cinci-șase ani datorită pistruilor. Noi am împărțit zilele în care timpul nu se măsura decât în bomboanele ceasurilor de mână dulci, verile în care serile erau chiote de bucurie și aveau gust de budincă de cioco-vanilie ori cacao cu lapte muls de mama de la „Mădă”. Noi ne suiam în corcoduș și mâncam zarzărele verzi până ni se făcea rău; noi ne uitam de țâșpe ori la desenele cu „Jack și vrejul de fasole”; noi, hoțomanii, furam bomboanele nemțești ascunse de mătușa printre haine; noi râdeam de „uai-uai-uai”-ul bunicii și-l imitam ștrengărește; noi mâncam pita cu zahăr pe care tot ea ne-o dădea drept desert (și care, culmea!, era bună); noi ne trezeam în Ajunul Crăciunului cu noaptea-n cap, ne legam fularele roase și, cu trăistuțele pe umăr, porneam voioși cu Nașterea prin zăpada ce trecea de genunchi... Noi, noi, noi. Copiii mici din noi...
Dragă ochi-verzi, mie mi-e dor de acei „noi”...