Sherlock
Despre puțini oameni din viața mea îmi aduc aminte să nu mă fi dezamăgit la un moment dat. El e unul dintre ei, cu mențiunea specială că prima împrejurare în care mi-a fost dat să încep să-l cunosc a fost o dezamăgire. Se face că acum câțiva ani m-am trezit de Moș Nicolae cu trei markere (împachetate într-un ambalaj destul de frumos, de altfel). De la el ca ajutor al Moșului, bineînțeles. Copil nătâng, m-am enervat (fără a-i mărturisi acest lucru, că doar nu-mi stătea în fire) și am zis că peste ani o să-i dau și eu tot markere de Moș, „să vadă cum e!”.
În toți acești cinci ani, nătângiile și naivitățile s-au mai estompat, copiii s-au făcut mari și au apucat fiecare pe drumul lor. Între timp, Georgi a învățat să-l cunoască pe adevăratul Sherlock, dându-și seama că el va fi mereu un umăr pe care să se poată baza și un bine avizat dătător de sfaturi; cel care, aproape ori departe, nu o va uita și-i va trimite „gânduri bune, cu raze de soare și miros de prăjitură cu mere”... Cel care o va întreba dacă e mulțumită cu ceea ce face și care-i va spune că „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n traistă!”; cel care îi va spune în zece cuvinte ceea ce ea n-ar putea rezuma în zece pagini; cel care se va încrunta la ea și-i va fi de ajuns să știe că a zis o neghiobie...
Un detectiv dăruitor de lucruri simple de care mi-e dor....