Turta dulce
Acum vreo săptămână și jumătate, m-a sunat mama să-mi spună: „Să vezi, ai primit alt plic de la Ana! Și Ionuț zice că sunt niște forme în el...”. Drăguțul pitic curios avea dreptate: în plicul maroniu adus de nenea poștașu așteptau cuminți cinci forme de turtă dulce (bineînțeles, cu instrucțiunile de preparare). Sâmbăta trecută i-am promis că mai amânăm până data viitoare, așa că azi a trebuit să mă țin de cuvânt („a trebuit”, impropriu fie spus, pentru că de fapt cu gândul la ele m-am împachetat acasă)... Cu stângăcia începutului, dar și cu grijă și răbdare, am amestecat și adăugat ingredientele până când aluatul a trebuit răsturnat pe masă și frământat. Atâta bucurie am simțit în acel moment, că nu mai contau toate criticile mamei și întrebările de „ai pus și aia? ai făcut așa?”... Mi-am amintit atunci de un citat găsit într-un roman al lui Rebreanu, care zicea că „fericirea adevărată durează o clipă” și automat l-am corectat în „fericirea adevărată vine pe nepregătite și durează atâta timp cât știi să te bucuri de ea”. M-am gândit cât de frumos trebuie să fi fost în vremurile de altădată, când femeile frământau pâinea în casă, când „aveau timp” de copt cozonaci și checuri și alte minunății.
Când am așezat formele (destul de imperfecte - dar nu perfecțiunea era scopul) în tavă și au început să se coacă, mi-a crescut inima odată cu ele. Te-aș chema la un ceai aromat, mai ales că bucătăria noastră miroase acum dulce a nucă și scorțișoară...
Dacă n-o să devin profesoară, măcar știu că am găsit o alternativă agreabilă :)
P.S.: Zilele viitoare voi adăuga și rețeta :)