Fata cu nume de bomboane
Aveam doi ani și jumătate când m-a luat tata de mână și m-a dus să vizităm câteva incubatoare dintr-o clădire albă; dintr-o asemenea cutie transparentă urma să luăm acasă un pui moale și somnoros. Mi-a zis să ghicesc care-i acest ghemotoc, dar am rămas dezamăgită când mi-a spus că „urâta” cu un singur fir de păr în vârful capului e a noastră. Nu știu ce era în mintea mea la vremea aia, dar am vrut să o cheme Silvana. Silvana, ca pe bomboane. Să fi avut vreo patru-cinci ani când ieșea să se așeze ca o băbuță pe „tălpița” de la poartă, povestind cu Nenea On, care îi zicea mereu că Alex îi dus la Orșova și care o întreba de fiecare dată: „Da' auzi, pe tine cum te cheamă?... Tâlvana, așa-i?”
Aș vrea să pot să-ți scriu despre ea, dar, după ce am șters destule fraze, mi-am dat seama că nu pot. N-aș reuși să prind în cuvinte ce înseamnă pentru mine copilul ăsta. E o nebună frumoasă, un copil care râde laaarg și care îmi zice limpede: „Tu, acuma de ce ești proastă?”, e zglobia cu care mi-am împărțit bucuriile copilăriei și eti-pufurile și bucățile de ciocolată și cărțile și camera și toate lucrurile mici cu care am crescut...
„Când o să fii tu în clasa întâi, eu încă o să fiu la grădi, dar când o să fii tu în clasa a treia, eu o să fiu în clasa întâi, și când o să fii tu în clasa a cincea eu o să fiu în clasa treia... și când o să fii tu în clasa a doișpea, eu o să fiu în clasa a zecea... Îți dai seama?”. Din câte îmi amintesc, numărătorile ei de atunci nu au trecut mai departe, timpul a fost cel care a luat-o la fugă și a dat paginile mai ceva ca vântul frunzele din parcuri.
Azi (15) e un copil mare. Și sunt mândră de ea. Și nu știu de ce, dar cred că nu sunt nicidecum singura care simte acest lucru. Tâlvana, Tâlvana...
fotografie primită de la fata cu părul de aur și rochie albastră
