Pianul de la căpcăun
Sunt sigură că și tu ai melodii care îți amintesc de anumiți oameni dragi, acorduri sau versuri pe care atunci când le auzi te gândești automat la ei. Cea mai veche astfel de amintire a mea e piesa asta. Am ascultat-o de țâșpe ori și nu cred că o să mă satur vreodată de ea.
Dar mai bine să-ți povestesc despre căpcăun, care acum se află la celălalt capăt al pământului și care nu m-a uitat pentru că nu-l lasă bobârnacele mele să doarmă liniștit. Am încercat de multe ori să-l înțeleg, nu știu în ce măsură am și reușit. I-am acceptat exagerările (fără de care n-ar mai fi fost el) pentru că...nici nu-mi dau seama de ce. Pentru că îmi plăcea să cred că pot vedea dincolo de masca pe care o afișa celorlalți. Pentru că eram printre puținele persoane care știau despre lacul înghețat și despre patine, sau în fața cărora nu putea să se prefacă. Și pentru asta m-a mințit de atâtea ori...Dar copilul din mine știa, simțea de fiecare dată. Din atitudinea lui, m-a făcut să nu-mi placă de fel cuvântul ”complezență”. M-au durut uitările, dar le-am acceptat...iar cu timpul le-am uitat. Am păstrat în cutie narcisa legată cu șnur roșu de lână pe care mi-a luat-o într-o zi de martie de la tanti cu mâini tremurânde (să-i facă un bine lui tanti, nu pentru că aș fi meritat eu) și cele câteva petice de hârtie în care-mi răspundea sarcastic...
”Cum adică dacă mai trăiesc? Tu crezi că gata, acum dacă n-am vorbit de câteva luni nu mai știu de tine??”, mi-a spus, oarecum indignat, recent. De parcă eram vinovată că l-am întrebat de ce lasă atâta praf să se aștearnă peste ce oricum așază timpul...