Căsuța curcubeu
Cel mai tânăr copil din familia noastră e tata. Cred că și la optzeci de ani (când va fi, cu ajutorul lui Doamne Doamne, cel mai iubit bunic din lume) sufletul lui va rămâne la fel de viu și deschis spre lucruri frumoase. Mereu ne-a „băgat în cap” idei năstrușnice și a inventat marea cu sarea, numai să ne facă fericiți. Cu două toamne în urmă, cam pe când își petrecea după-amiezile adunând poamele în verdea veche lui traistă, a luat câteva scânduri ce nu foloseau la nimic și le-a bătut în cel mai bătrân măr (cel „pătul”) din grădină, pe post de „căsuță în copac” pentru pitic. Eu am cumpărat o cutie de vopsea albastră și-am purces la pictat (și acum mai am pantalonii mâzgăliți de atunci), nu puteam sta cu mâinile-n sân când se anunța o așa ocazie de renunțat-la-toate-și-redevenit-copil. Numele i l-am scrijelit cu lavabilă, acuarele și lac, „să reziste”... și-n două zile a fost nou-nouț de uscată.
Cred că nu e om care să-mi fie drag și căruia să nu-i fi povestit despre ea. În scrisori, fotografii, povești cu ceaiuri, cu romanele verii în brațe, ascultând cântec de greieri în dans necontenit de frunze, peste tot apare ca parte din „acasă”, ca bucățică din mine...