Bunica cu nume de bucurie
Doamne Doamne tare mult mă iubește și pentru că, în bunătatea Lui nemărginită, lucrează prin oameni, mi-a dăruit anul acesta încă o bunică, un om minunat de la care să învăț adevărate virtuți creștine.
Pe tanti F. am cunoscut-o în tren, cu câteva zile înainte de Paști. Nu aveam însă cum ști de pe atunci povestea uimitoare care se ascundea în spatele privirii ei melancolice; am aflat-o încet-încet, pe parcursul lunilor care au trecut. Locuiește singură într-un oraș micuț de munte, de ”babe nebune”, care-și dublează populația în timpul verii. Nu a avut copii, ”din egoism sau din frică”, cum mi-a spus la început, iar pe „puiul” ei l-a pierdut acum câteva luni. M-a sunat într-o zi de iunie, când, plângând, cu vocea tremurândă, abia a putut rosti: ”Am rămas singură, fetița mea..”. Nu am știut atunci ce să-i răspund, am rămas înmărmurită cu telefonul la ureche. Îmi răsunau în minte cuvintele pe care mi le spusese în vagonul albastru de tren: ”În viață nimic nu trebuie; trebuie doar să murim…” și resimțeam teama ce i-o citeam în suflet când îmi povestea că soțul, internat la spital, e slăbit și bolnav. Ce puteam eu, copil nătâng, să-i spun? Cum s-o îmbărbătez? Cuvintele toate o dureau și-i reaminteau constant durerea…
”Mi-e greu. Am rămas singură.. Au trecut atâtea zile de când puiul meu nu mai e lângă mine. Am dat aproape toate hainele lui de pomană, dar totul îmi amintește de el. Fiecare lucru, fiecare colțișor… Simt că nu mai am pentru ce trăi. ”,cam asta îmi spune la telefon de fiecare dată. Mi-am dorit tare mult s-o vizitez, așa că, îmbrăcată în sobre haine negre, m-a așteptat într-o zi de septembrie, cu tristețe în suflet, dar parcă și cu bucurie...
Pe cuierul din holul de la intrare dorm tăcute o vestă bărbătească, o umbrelă neagră și câteva încălțători (lăsate acolo într-adins). Apoi, la intrarea în bucătărie, te întâmpină o fotografie cu un domn șarmant și frumoasa lui soție alături zâmbind tinerește. Ei sunt proprietarii cu nume de bucurie. Tanti F. îmi aduce imediat albumul cu fotografii alb-negru și colțuri vălurite. O întreagă viață mi se dezvăluie în câteva petice de hârtie....
Tanti F. a avut o copilărie grea, într-o familie în care mama răbda, de dragul binelui copiilor, injuriile, bătăile și ocările tatălui. Domnul cu nume de bucurie a fost cel care a învățat-o să rabde, să fie cumpătată și bine-organizată, cel care i-a fost constant alături. ”El m-a făcut fericită. Cum puteam să nu iubesc un asemenea om?”. Și-au împărțit și dăruit reciproc inimile. Au gătit cu răbdare și răgaz împreună, au râs și au plâns împreună, au etichetat borcanele cu compot și dulceață împreună, au schimbat idei împreună; într-un cuvânt, s-au completat împreună. Ea i-a citit, el a ascultat-o. Ea l-a îmbrățișat, el a ocrotit-o. Ea l-a îngrijit, el i-a fost, până la ultima suflare, recunoscător...