azi a fost o zi de doruri. mi-am simțit inima plăpândă, sfioasă și palpitândă..că, de! așa îi place ei să aibă grijă de mine câteodată. eu m-am mutat de azi (al doilea acasă e acum un locșor liniștit), el pleacă mâine. când am încercat să-i spun că mi-e frică de tot ce urmează și că vreau înapoi acasă, la căsuța mea din copac, mi-a zâmbit blând, m-a îmbrățișat și mi-a zis: ”Doar nu-i prima dată... hai, fii tare! Mergem cu Dumnezeu înainte!”. adică eu, cea mai mare pușculiță a familiei, eram îmbărbătată să lupt de cel care o să-și petreacă zilele în haine ude și papuci tari ca pietrele, în geruri cumplite tăind spini. degetele lui o să fie bătute de mărăcini, o să-l ia durerea de gât din prima săptămână, o să-l doară oasele și mușchii pân-la rădăcină și o să fie singur. dar n-o să se plângă că nu mai poate, asta niciodată. Doamne Doamne l-a croit om bun și așa va rămâne mereu.
[păstrător-de-gânduri-bune. o călătorie de la adolescență la maturitate. jurnal de mamă de trei băieți. scrisori. fotografii. povcești. pseudoversuri. îndemn la simplitate. fărâme de suflet românesc.]