e vina mea că te-am pierdut, e vina noastră...
Așa insensibilă cum m-ai știut, nici eu nu aș fi crezut că o să ajung să-mi fie dor de tine, dar tare îmi e...Prostuțule, mă enervau firele albe pe care le lăsai peste tot, dar îmi plăcea când te luai după mine în grădină sau la râu, când veneai cu noi la plimbare și te gudurai sau dădeai țanțoș din lăbuțe, erai tare drăgălaș. ”Vedeți? Vin cu voi, să vă păzesc”, parcă ne ziceai. Vara trecută erau să te mănânce de viu (la propriu) câinii de la oi când s-au năpustit asupra ta, hainii! Și atunci ai plâns... Țin minte că-ntr-o zi toamna trecută, când citeam și tu dormeai tolănit la soare te-am întrebat ce faci. Te-ai trezit, m-ai privit blând și mi-ai făcut cu ochiul. Și când lătrai noaptea-ntreagă de nu puteam adormi din cauza ta..habarnai ce pustie-i acum curtea fără tine, hoțomane! Ce minte naivă am avut să nu ne dăm seama că tu nu poți urca în tren și că n-o să-ți mai amintești drumul spre casă. Ai simțit, știu că ai simțit. Altfel nu ai fi devenit așa impacientat, nu ne-ai fi privit cu lacrimi șiroindu-ți pe obraji; vezi tu, am înțeles atunci că nu e nevoie de cuvinte să exprimi ce simți..Of, tiranozaurule! Unde ai dispărut?