...Doamne Doamne chiar mă iubește, altfel nu ar avea atâta grijă de mine.
doctorii le-au spus fără menajamente să nu se gândească că m-aș mai putea trezi și că, dacă într-adevăr se va întâmpla, atunci o să fiu o legumă toată viața. lovitura o primeau după multe altele, dar, cu demnitatea caracteristică, nu și-au pierdut credința și s-au zbătut împotriva tuturor piedicilor să nu mă lase să pier. nu mai țin minte câte ore am dormit în comă și câți ani se vor fi scurs pentru ei atunci, dar când m-am trezit l-am văzut pe tata lângă patul meu. cu lacrimi în ochi m-a întrebat dacă îl recunosc și apoi i-am spus, rar și cu liniștea caracteristică vârstei, cele două rugăciuni pe care le rosteam seara înainte de culcare... doctorii se înșelaseră, un Doctor mai priceput decât ei mă ocrotise. tata m-a îmbrățișat și a început să plângă, credința îi salvase copilul. era vară și aveam trei ani.
contrar așteptărilor, după ce mi-am revenit am fost același copil-magnet-de-julituri-dar-deloc-legumă. acum am 20 ani. te rog să mă întrebi de ce cred în minuni și în existența lui Doamne Doamne.